MUZICĂ. Habemus Kempes

Cargo, trupa alături de care s-a consacrat, în anii ´90, vocalistul arădean Ovidiu Ioncu – a.k.a. Kempes, pentru că seamănă fizic cu ilustrul atacant al Argentinei, Mario Kempes, şi pentru că juca bine fotbal, a fost chiar la juniorii clubului UTA – nu m-a atras prea tare nicicînd. De fapt, într-o perioadă, dezvoltasem chiar un fel de aprehensiune superstiţioasă provocată de această trupă. Nu ştiu cum se întîmpla că, după ce ascultam ceva de la Cargo, mă întîmpinau fatalmente anumite situaţii nefaste. Degeaba cînta Kempes în Ziua vrăjitoarelor – probabil cea mai cunoscută piesă Cargo – „Ghinioane deloc”, că ele se produceau ineluctabilîn cazul meu. Nu mai ţin minte conţinutul sau desfăşurarea lor, ci doar dubioasaiminenţă aacestora. Drept care, o vreme destul de îndelungată am boicotat profilactic formaţia timişoreană. Lăsînd la o parte mica fobie particulară, nici nu pot spune că agream cine ştie ce stilul Cargo. Stil pe care îl consider de un inveterat kitsch. Cu excepţia albumului Povestiri din gară (1992), de pe care se detaşează piesa eponimă, Buletin de ştiri, Porţile de fier(instrumental) şi bijuteria parodică proletaro-internaţionalistă Brigadierii. Următoarele materiale discografice, Destin (1995), Ziua vrăjitoarelor(1998) şi Spiritus sanctus (2003), acesta din urmă fără Kempes, sînt flagrant inegale. […]