N. Steinhardt sau curajul de a fi creştin

La un sfert de secol de la trecerea sa la cele veşnice (30 martie1989), N. Steinhardt, monahul- eseist, continuă să fie o prezenţă discretă, dar constantă în conştiinţa culturală românească, atît prin cărţile sale, cît şi prin destinul său, paradoxal şi tulburător în acelaşi timp. Cărţile apărute postum, unele intens mediatizate şi mereu reeditate – mai ales Jurnalul fericirii şi Dăruind vei dobîndi –, ni-l readuc în minte şi în suflet prin deloc ostentativa sa cultură, altitudinea intelectului şi spiritului său, amenitatea şi, nu în ultimul rînd, umilinţa sa, poate prea orgolios mărturisită. Adeverind cuvintele lui Georges Bernanos, potrivit căruia „convertiţii sînt incomozi“ (1.), N. Steinhardt a incomodat – mai ales după ce a îmbrăcat haina monahală la Rohia – şi incomodează şi în posteritate, atît pe unii dintre foş tii săi coreligionari, cît şi pe alţii, e drept puţini şi în necunoştinţă de cauză, dintre ortodocşi, ca şi pe cei care se simt frustraţi că o personalitate de anvergura lui intelectuală nu a ales religia lor.   Ruptura definitivă de mediul originar şi intrarea într-o altă religie sînt suspectate, aproape întotdeauna, ca nefiind sincere şi dezinteresate. La fel s-a întîmplat şi cu convertirea lui Steinhardt. Dar, în pofida unor […]