Naraţiunea în psihanaliză, o transsubstanţiere (I)

Sprijinită pe Sfîntul Augustin şi pe Heidegger, dar şi pe Freud, concepţia despre naraţiune propusă de Paul Ricœur sondează atît fundamentele teoriilor literare formaliste, cît şi pe cele ale psihanalizei. Depăşind cercul mimesis-ului, pe care-l scoate în evidenţă (mimesis I: preînţelegerea; mimesis II: împărăţia lui „ca şi cum“; mimesis III: restituirea timpului lui a acţiona şi a suferi), deschiderea a ceea ce el numeşte „limita superioară a procesului de ierarhizare a temporalităţii“ a condus, în opera sa, la o reflecţie care n-a încetat să se încrucişeze cu ideile cele mai riscante: „Întrebarea cea mai serioasă pe care o poate pune această carte, scrie Paul Ricœur, este aceea de a şti în ce măsură o reflecţie filozofică asupra narativităţii şi a timpului ne poate ajuta să gîndim împreună eternitatea şi moartea“2. În această perspectivă şi presupunînd că temporalitatea naraţiunii nu se reduce nici la cea a povestirii, nici la cea a subiectului, ci se deschide către planul ontologic al istorialităţii şi către „cine-le“ fiinţei din faţa mea, Paul Ricœur introduce încă de la început problema naturii acestei „derivaţii“ a temporalităţii către istorialitate. Prelungirea naştere/moarte, mutabilitatea, conştiinţa de sine nu sînt suficiente, după el; el adaugă o dimensiune nouă la această descriere, […]