Naraţiunea în psihanaliză, o transsubstanţiere1 (III)

Traumă şi perversiune Mărturiile biografice şi textul Căutării mă fac să înţeleg că relaţia fuzională a fost traumatică pentru copil, astfel încît, pentru a dobîndi o oarecare autonomie a Sinelui, Proust a trebuit să treacă mai întîi prin somatizare. Interpretez astmul ca pe o exteriorizare a ambivalenţei iubire/ură asupra „trupului“ însuşi, care este în mod indistinct cel al subiectului şi al obiectului-mamă: ca o lacerare sau o flagelare (pentru a relua înseşi fantasmele lui Proust) a celuilalt asupra propriului trup al subiectului. Ulterior, cu dezinhibarea relativă a dorinţei homosexuale, ştafeta simptomului astmatic va fi preluată de scenografia blestemului. Nu mă atac pe mine însumi, nu mă sufoc pe mine însumi în profundă uniune cu mama, o profanez pe mama. Asociez perversiunea cu profanarea, căci îmi pare că, odată cu Proust, pătrundem într-un univers care-l depăşeşte poate pe cel al psihanalizei. Cred că prin „transsubstanţierea“ limbajului şi prin meditaţia sa asupra sadomasochismului inerent pactului social, Proust a atins un punct metafizic important, cel al profanării, care trimite către distrugerea imaginii divine. Desigur, avem de-a face cu un subiect care preocupă psihanaliza, cu atît mai mult cu cît imaginea divină se înrădăcinează în legea paternă; consecinţele acestei demolări îmi par însă că […]