Noul roman al lui Daniel Vighi, Mort în Patagonia, este un adevărat tur de forță. Se exprimă aici, ca în proza altui mare scriitor optzecist, voința de a cuprinde totul: temele autorului, rezumatul unei vieți, o viziune asupra omului, lecturile și acrobațiile literare deprinse după zeci de ani de practică literară asiduă.
Cum să rezumi acest conglomerat masiv? Să spunem că Mort în Patagonia este o călătorie imaginară la antipozi. Naratorul, aflat la pupitrul de comandă din Biblioteca Centrală Universitară de la Timișoara, își adună personajele – din scrierile anterioare, din poveștile copilăriei sale de pe malul Mureșului, din lecturi vechi și noi, din jurnale de călătorie – și le antrenează în marea aventură a colonizării Patagoniei. Armada lui Vighi e una de strînsură: babe și moși pitorești, lumpen și aristocrați din vechiul Imperiu Austro-Ungar, români și țigani, unguri și nemți din partea locului, personaje de roman, vii și morți, ieșiți la lumina povestirii din lumea reală a unui tîrgușor de pe Mureș sau din cărțile bibliotecii, din criptele prăbușite ale cimitirului catolic din Radna, din terfeloage, tratate și însemnări diverse. Toți au viață, inclusiv morții, și toți sînt egal îndreptățiți să revină la această nouă înviere literară. Sînt adunați sub mărul uriaș din grădina unei babe de pe strada copilăriei autorului și se pun sub comanda căpitanului Ahab, cel din Moby Dick, se înțelege, care decide afretarea goeletei Speranța și-i va purta pe ruta cunoscută, o putem urmări cu degetul și mintea pe harta lumii, trece Bosforul, taie apele Mării Marmara, se aventurează prin Mediterana spaniolă, trece în Atlantic, ca un nou Columb, ca un nou Magellan, ca un Sarmiento de Gamboa, aruncă ancora în Madeira, la Porto Santo, ajunge pe țărmul Americilor și eșuează în sudul extrem, în Patagonia mizeriei și a morții. De ce acolo? Simplu, pentru că acolo ajunsese deja de atîtea ori copilul trimis de bunica să cumpere drojdie, întîrziat cu ceasurile la joacă și-n reverii de pe atunci abulice: „Da’ unde potop ai stat, că parcă ai fost în Patagonia”. În Radna copilăriei, călătoria în Patagonia ținea, vezi bine, de banalitatea cotidiană. Nu e deci de mirare că lumea locului se îmbarcă pe goeletă și se ia după căpitanul lui Herman Melville cu ușurința cu care te-ai duce după drojdie la prăvălia de la colț.
Întreaga imensă poveste este o joacă și o treabă foarte serioasă. Foarte serioasă cu adevărat, fiindcă orice călătorie este o inițiere. Ibn ’Arabî: „Călătoriile sînt de trei feluri, iar a patra nu există. Acestea sînt cele pe care Dumnezeu le recunoaște: călătoria venind de la El, călătoria către El și călătoria în El. Aceasta din urmă e călătorie a rătăcirii și a perplexității. Cel ce călătorește în El nu se cîștigă decît pe sine“. Ce închipuie Vighi în acest roman este ultima din cele trei posibilități întrevăzute de marele filozof arab: o carte ca o sinteză a propriei existențe, concepută în cheie bufă. Ar fi greșit să-l identificăm pe autor cu Profesorul, Scriitorul, Cititorul și Regizorul de la etajul trei al bibliotecii universitare, unde, zice el popește, „sînt tihna, livrescul și feeria”, paradis al vieții de dincolo. Și nu doar Ahabu e autorul, comandant de ficțiuni, după care se ia lumea fascinată, ci e reprezenată de toți aceștia, dar împreună cu mulțimea lăbărțată, colorată și haotică ce se urcă pe vasul imaginar direct de pe străzile Radnei, din cimitire și din cărți, și pe care vasul-carte o duce la capătul lumii. Cine îl cunoaște pe Daniel Vighi, măcar pe cel din cărți, știe că feluritele personaje, chiar și cele mai marginale, din romanele și povestirile sale, îi seamănă toate, mai mult sau mai puțin. Umbrele acestea – fratele predicator, contesa Antonia Buhuș de Șiria, Moșu Spicu (de pe banca de la uliță, care știe tot), pînă și interlopul Ghiță Jugănaru sau Iani Țîganu – ar fi putut fi el însuși, dacă literatura nu l-ar fi dus, protector, pînă la sala de lectură a universității. Rebelul, marginalul tentat de penal, sedentarul ca o babă care „ștricuie“, savantul suculent, misticul pierdut în asceze, „fricosul și nemulțumitul că participă la expediția la capătul lumii“, vizionarul, scriitorul major sînt el fără excepție, fiecare în parte, așa cum a fost el la o vîrstă sau alta, cum este și ar fi putut fi. Din fiecare a rămas ceva în cel de acum.
Lumea ca o călătorie pe mare: era fatal ca Daniel Vighi să ajungă aici, la povestea asta, el, fiul de marinar, abandonat de părintele-aventurier pe un țărm de rîu într-o provincie multicolor-decolorată, căreia litera scrisă îi redă lumina cu fiecare nouă scriere, de parcă ar dori să-i confere un exotism de care călătoriile reale l-au lipsit. Din fascinația unei geografii central-europene peste care comunismul a trecut ca un pîrjol sau ca o glaciațiune s-au iscat aproape toate ficțiunile de pînă acum ale lui Daniel Vighi, neîncetate rescrieri ale aceleiași povestiri, cu același decor, ivite prin lărgirea progresivă a unghiului. Acum, scriitorul ia cu sine această lume și o duce în coloniile cele mai îndepărtate și o îngroapă, încă o dată, la finalul romanului. „Așadar, nu călătoresc, deși toată viața asta mi‑am dorit, cînd să plec, mă apucă stresul, tulburările de comportament, așa că renunț. Rămîne singura soluție de călătorie, asta de față, care urmează peste cîteva pagini“, ne avertizează scriitorul. Este revanșa lui de sedentar, și împlinirea lui.
În Patagonia lui imaginară, scriitorul își ia cu el tot calabalîcul natal. Romanul de față e o nouă Țiganiadă, alcătuită din figuri la fel de pitorești și de comice, antrenate într-o cascadă de întîmplări de epopee degradată, o călătorie în căutarea țării promise.
Nu se citește ușor acest roman, îmi închipui, dacă nu cunoști deja lumea despre care Daniel Vighi vorbește sau dacă nu ești deja familiarizat cu ficțiunile lui. E nevoie, ca să o înțelegi, de multă răbdare în primele zeci de pagini, pînă te impregnezi de logica acestei cărți, după care, ca la orice masă lichidă, lucrurile încep să curgă. Ce ar trebui să înțelegi: că nu există real și imaginar, există doar imaginar; că lumea morților și cea a viilor nu sînt separate de nimic, unii și alții coexistă, își vorbesc, așa cum stau de vorbă, într-o democrație deplină, aristocrații și borfașii scriitorului; că timpul nu contează, poți aluneca din „prezent” în vremea lui Columb, după cum aluneci din ficțiunile lui depline în jurnale de călătorie din veacuri trecute. Lumea lui Vighi e făcută din anamorfoze: crezi că ești aici, pe strada Bisericii din Radna, dar te afli, dacă te uiți mai bine, pe țărmul spaniol sau în sala de lectură; asiști la o scenă din îndepărtata Patagonie căzută sub dictatură, dar ești pe vreme lui vodă Ceaușescu. Toate comunică unele cu celelalte, ca într-un vast spațiu transparent, cu uși ce se deschid la tot pasul, cu alunecări în timp, pe care Vighi le provoacă fără avertisment.
Nu se citește ușor romanul acesta și pentru faptul că are densitatea unei enciclopedii de cărți rare. Dificil e și lexicul, încărcat de regionalisme și de termeni tehnic-marinărești (cînd i-o fi învățat el, care nu cred să fi pus piciorul pe un vas, și încă în detaliu?). Faptul că romanul este însoțit, ludic, de un dicționar la purtător nu îmi închipui că ajută prea mult, mă gîndesc ca unul care cunoaște în parte universul lingvistic al zonei. Fără toate acestea însă, n-ar exista suculența acestor numeroase pagini.
Însă trebuie spus că niciodată n-a fost Daniel Vighi cuprins de o așa frenezie a povestitului, niciodată fantezia sa nu a fost mai liberă, fraza n-a fost mai lichidă, mai naturală, mai „ușoară“. Intrat în ritmul și-n logica povestirii sale, citești sub impresia unei abundențe inepuizabile. Cum se pot sfîrși toate acestea, te întrebi, fără să ți se pară că finalul decupează arbitrar dintr-o materie infinită ?
Or, întreaga construcție a unui roman ce parcă urmează să avanseze în toate direcțiile, ca o corabie în furtună, rezidă în tonalitatea ultimei sute de pagini, ce lasă peste comedia neoțiganiadei marine o lumină cernită, de lume în extincție. Coloniștii spanioli din Patagonia, apoi coloniștii de toate națiile, ajunși în valuri timp de cinci veacuri, împreună cu personajele pe care Vighi le aduce pe vasul său imaginar din Radna și din împrejurimi, împreună, în fine, cu autohtonii patagonezi sau cum se vor fi numit ei, sînt răpuși de maledicția patagonică într-un genocid ficțional final și, cine știe, poate unul real (trebuie verificat în biblioteci sau pe google). Iar celor ce refuză să moară în poveste, morți fiind deja, dar cît se poate de activi totuși, naratorul le aplică o lopată și termină cu ei, „le trag una în scăfîrlie fără pardon..“
Peste biblioteca centrală se lasă seara, bibliotecarele sting neoanele, iar naratorul își încheie misiunea și se retrage în întunericul non-ficțiunii.
Spectacolul a fost superb.