© by Madame Nielsen. With permission from Copenhagen Literary Agency, Copenhagen.
Tînărul, care poate că e o tînără, dar nu o știe încă. Tînărul, care poate că e o tînără, dar care nu va atinge niciodată un bărbat, nu va fi niciodată gol cu un bărbat și nu îi va simți atingerea pielii, niciodată, niciodată, oricît de chinuitor de dulce ar fi acest gînd. Tînărul, acest tînăr atrăgător, cu trăsăturile sale delicate, cu ochii săi mari și cu uriașa sa frică de război și de boală, de trup, de sex și de moarte.
Totul începe cu un tînăr, un băiat tînăr, care poate că e o tînără, dar nu o știe încă. Tînărul, atît de atrăgător, atît de delicat, atît de proaspăt, de fragil, de timid, cîntă la chitară într-o formație. Cîntă la o petrecere în fața unei mulțimi de necunoscuți pentru care și ei sînt tot niște anonimi, și este primul lor concert, și este chiar acea seară. Mai tîrziu, va sosi mai întîi tînăra, iar apoi, ca într-o licărire, ca o umbră, o umbră orbitoare, o umbră de lumină, va sosi și mama tinerei, apoi cei doi frați mai mici, care se cațără pe pereți, pe rafturi și pe dulapuri în camerele întunecate din subsolul casei de la țară unde s‑a retras ca să scape de privirea tatălui vitreg, de vocea lui nazală, de arma sa și de inferioritatea sa, și de ura lui împotriva femeilor, de frica ascunsă sub dispreț, iar acolo unde locuiește acum, în subsol, cu pereții acoperiți de postere cu Paul Young, care e încă tînăr, frumos și blînd în fotografii, și ceva mai tîrziu – foarte curînd, de fapt – va deveni alcoolic și, căzînd foarte repede pe o pantă descendentă, va muri, iar apoi, ca o epifanie, o lumină orbitoare, mama, figura ei aristocratică, membrele ei lungi și grațioase și osatura puternică, părul platinat strălucitor revărsîndu-i-se pe spate, armăsarul pe care îl călărește în aburii ce se ridică din cîmpii în zorii zilelor de vară pe care el, abia trezit și ridicîndu-se într-un cot, îl zărește de la o fereastră murdară a subsolului, de sub pătura umedă de căldura trupului leneș al fetei care încă doarme alături, tînăra cu piele arămie, voluptuoasă și blîndă, cu osatura fină și sîni mari catifelați, amanta plăcerilor leneșe nesfîrșite și mama aristocrată, cu părul ei nordic platinat, ținîndu-se dreaptă în șa, aburii scoși pe nările delicate ale calului, iar apoi, din senin, tatăl vitreg, într-o dimineață, singur în uriașa bucătărie rustică, tînărul subțire și tatăl vitreg stînd în fața sa care începe să vorbească despre arme, pistoale și puști, și mai ales despre gloanțe, în special despre gloanțele dum-dum și efectul lor magic, gaura aproape imperceptibilă pe care o lasă în trup, chiar acolo, în plexul solar unde pătrunde glonțul fără să lase vreo urmă, și chiar în clipa în care străpunge bezna explodează și iese pe partea cealaltă, prin spate sau ceea ce fusese cîndva spatele, acum o gaură sîngerîndă și ferfenițită, povestea tatălui vitreg despre gloanțe și a tinerei fete despre detectivii plătiți de către tatăl vitreg să o urmărească pe mamă pretutindeni din momentul în care dă colțul și o pierde din vedere (și din bătaia puștii) și care îl scot basma curată, ca el, care doar acum cîțiva ani, împreună cu fratele său mai mare Buller, a moștenit totul de la tatăl lor și s-a trezit multimilionar peste noapte și a cumpărat o proprietate în Iutlanda, o superbă vilă impunătoare cu șaisprezece băi, de-abia să-și permită benzina pentru mașina lui de mîna a doua, detectivi pe care el, tînărul, nu îi vede niciodată, deși umbrele lor îl înconjoară în camerele goale ale casei atunci cînd se plimbă singur prin ele, fără o vorbă, deși absolut toată lumea, cu excepția fraților mai mici, știe de existența lor, ca un tabu religios pe care toată lumea îl acceptă ca pe ceva firesc, mama, și fiica sa, și tatăl vitreg, care știe că ele știu, însă nu îi pasă de asta, nu încearcă să ascundă nimic, ca și cînd groaza este și mai cumplită pentru că totul e pe față și nerostit, și ca și cînd caracterul aristocrat al mamei, inaccesibilitatea ei este și mai absolută pentru că își vede în continuare de viață, de existența ei cotidiană, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, lucru care nu face decît ca ura, și disperarea, și inferioritatea, și obsesia tatălui vitreg să fie și mai puternice și mai evidente, îl termină, pe zi ce trece e tot mai palid, și mai slab, și mai înăcrit sălbatic, iar el e hotărît să nu o lase pe femeia asta să plece sub nici o formă, să nu o elibereze, chiar dacă asta îl termină, și chiar o să îl termine, mai întîi va dispărea, iar apoi, într-o bună zi, se vor trezi fără el, iar vara a început, nesfîrșita vară în care nu se întîmplă nimic, în care el, tînărul subțire, părăsește lumea din care a venit și pătrunde într-o alta, care este ea însăși o lume în sine, unde timpul și lumina sînt încremenite, iar praful se ridică în valuri și nimeni nu face absolut nimic în afară de a trăi de parcă ar aparține unui alt timp și unui alt spațiu, ca și cînd casa albă de țară este reședința unui guvernator din Insula Saint Croix în ultimele zile ale imperiului, cînd este mult prea tîrziu pentru orice, și, în cele din urmă, totul devine brusc posibil. Mama își petrece zilele călărind armăsarul și nu se întoarce acasă decît la căderea serii, cînd stă în bucătărie cu un pahar cu vin, înconjurată de lumînări, iar fata și tînărul stau în pat pînă după-amiaza tîrziu și nu se scoală cu adevărat niciodată, ci bîntuie casa îmbrăcați unul în hainele celuilalt, tînărul îmbrăcat ca un toreador al cărui sex este încă incert sau ca o ființă virgină, și stau în bucătărie și beau cafea cu lapte și fac pîine din ultimele resturi de făină, și o umplu cu firimituri de brînză și ceapă și ierburi, și mănîncă felii aburinde și bucăți întregi care se fărîmă, în timp ce rîd și se cufundă în patul ei uriaș cu armătură din fier, care a fost acum mutat la etaj în sufrageria mai mică, și fac dragoste ore în șir fără a ști cine este cine, dacă au același sex sau nu, și, pentru o clipă, uită de teama sa de propriul corp și de moarte, moarte care vine, vine, nu vă fie teamă, va veni sigur, moartea vine în toate poveștile care sînt precum povestea aceasta, în cea din urmă cadență sau, poate mult mai brusc, precum un glonț dum-dum care izbește în inima vieții și o lasă în urmă ferfenițită, împrăștiată în toate colțurile lumii.
Pagini traduse din engleză de Delia Ungureanu