Nicolae Vermont şi Primul Război Mondial

Aflu că la guvern a fost înființat Depar­tamentul Centenar pentru coordonarea și organizarea manifestărilor Centenarului Româ­niei și Primului Război Mondial.  Oare cît va fi protocronism și cît va fi sincronism dirijat, cît va fi ritual comemorativ și cît va fi industrie creativă? Din motive de dirijorat administrativ, bănuiesc că totul va fi năpădit de o mul­țime de bife. Singura certitudine este cea mai mare bifă, una de vreo șase etaje, monumentul „de centenar“ ieșit din scală pregătit Pieței Alba Iulia, o bilă cu aparență neototalitară, ce sigilează, postmortem, diametrala victoriei socialismului înapoi în anii ’80, proiect deja aprobat.

Instalația Blood swept Lands and Seas of Red, care a acoperit șanțul de apărare al Tur­nului Londrei  între iulie și noiembrie 2014, pentru a comemora centenarul începutului Primului Război Mondial, demonstrează cum respectul poate fi marcat prin efemeritate. Cu o doză precisă de decență și maxim creativă. Cei 888.246 de maci de ceramică roșie, cîte unul per suflet pierdut în bătălie, au fost plantați de voluntari între 17 iulie 2014 și 11 noiembrie 2014. Instalația completă a durat exact o zi, după care a început demontarea. Autorii, ceramistul Paul Cummins, împreună cu scenograful Tom Piper, au rezistat toate presiunilor publice, exercitate inclusiv din partea primului ministru Cameron, de a prelungi viața instalației. Efemeritatea era cheia conceptului, punct. De fapt, dinamica lentă a valului roșu fusese mesajul principal, simbolistica elementară fiind oricum evidentă prin relația directă cu modelul botanic și cu cel comemorativ, macul de hîrtie Rememberance poppy, apărut în 1921.

România are și ea macul ei comemorativ, mai teluric, sub forma foarte cunoscută a obeliscului de răspîntie, obligatoriu cu acvilă regală și inscripționat cu numele fiilor satului căzuți în marele război. Agrementat facultativ cu ghiulele sau cu tunuri – „după buget, coane Fănică“ – și victimă sigură a bifelor comemorative, prin împrospătări cu lac negru pentru sobe. Ubicuitatea, scara umană și simplismul vizual, la limita kitschului, generează o trecere subliminală cu vederea, cînd exact aceste detalii arată atît magnitudinea sacrificiului, cît și umanitatea venerației. Presupun că bugetul dedicat implantului bilei centenare în Piața Alba Iulia era suficient pentru o restaurare atentă a tuturor monumentelor rurale, dar gestul ar fi fost mult prea discret față de încă un gest de forță asupra Bucureștiului.

Centenarul acestor zile este al Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, care a decis intrarea României în Primul Război Mondial, un moment negociat intens de Ion I.C. Brătianu cu decidenții Antantei,  la fel de important ca și cel de la 1 Decembrie 1918. Moment care merită o reverență neinvazivă, în spiritul macului, prin povestea unui happening de acum fix 100 de ani.

O miniatură de Nicolae Vermont. Plină de ciudățenii, toate explicate anecdotic de tatăl colecționarului.

Mai întîi, ciudățeniile. În primul rînd, dimensiunea, miniaturală, apropiată mai mult de profesorul Aman decît de studentul Grünberg, creștinat ulterior Vermont; apoi, proporțiile neobișnuite, cu o alungire exagerată, lejer inestetică. La o privire de aproape, se observă că tabloul este neterminat. Un peisaj cu tricolor. Deși neterminat, e semnat  integral, cu nume și prenume, și datat „1916”, iar un rînd mai jos „15 august“. Se întîmplă extrem de rar ca un pictor să-și semneze lucrarea cu precizia zilei, mai ales una aflată la stadiul de eboșă, care lasă destul de vizibil suportul.

Încă o bizarerie, suportul este un furnir de bună calitate, fără grund. Dacă pînă acum detaliile erau neobișnuite pentru un atent la orice cum a fost Nicolae Vermont, un ulei executat direct pe un panou de lemn este suficient de departe de toti pictorii cu școală ai anului 1916. Rama este supradimensionată, prea mult Art Deco pentru a servi  la ceva, poate cel mult la o îndulcire a proporțiilor pentru a putea fi pusă pe perete, sau ca o încercare nereușită de a marca importanța miniaturii.

Acum relatarea tatălui colecționarului. Cîmpulung Muscel, în dimineața zilei de 15/28 august, 1916. Nicolae Vermont făcea la grasse matinee între un șvarț și o havană, ca de Sfînta Maria pe stil vechi, cînd, prin telegraful Poștei, se anunță ceea ce toți așteptau de multă vreme, intrarea României în Marele Război, decisă de Consiliul de Coroană convocat in după-amiaza zilei de dinainte. Muscelenii ies pe străzi  fluturînd tricolorul, iar cei ce nu-l aveau anină de garduri cîte ceva găsit în casă în cele trei culori. În entuziasmul general, Vermont simte că trebuie să facă ceea ce știa el cel mai bine, să picteze. Cel mai probabil, un șasiu era deja pe șevalet și culorile la îndemînă, dar îi lipsea suportul pentru pictura imediată. Privește în jur și vede cutia de havane. Scoate capacul și îi rupe laţurile, havanele se vor usca, dar nu mai contează, era oricum sfîrșitul havanelor ajunse via Hamburg la prăvălia de finețuri. De fapt, era sfîrșitul întîrziat a ceea ce posteritatea va numi La Belle Époque și începutul, entuziast, al unui carusel istoric, derulat apoi pe repede înainte, cu fiecare minut proiectat nume-cu-nume  pe cîte o stelă comunală. Prin cîteva tușe rapide, Vermont termină de punctat prima dimineață de război, nu și miniatura. Contrar firii sale, nu o va mai completa a doua zi.

Rămînea de verificat anecdota, așa că am ridicat miniatura de pe perete și am întors-o. Din fericire, altcineva avusese aceeași curiozitate, decupase cartonul cu cîteva decenii înainte. În cadrul decupajului, a apărut reversul panoului de lemn, pe care erau lipite eticheta unei „Gran Fabrica de Tabacos”, timbrul de acciză marcat „Republica de Cuba“, plus o ștampilă nem­țească de vamă și mențiunea „Câmpulung“ scrisă cu creionul. Capacul cutiei de havane.

O pictură neterminată, un instantaneu cvasifotografic  emis cu tehnica Războiului de Independență sau o strămătușă a happeningului? Puțin din toate sau toate împreună, într-un ansamblu de mici dimensiuni  fizice.

Adrenalina zilei de 15/28 august 1916 e semnificativă și pentru că  îl arată pe Vermont capabil de ceva ce nimeni nu l-ar fi crezut în stare, de spontaneitate. El, făcătorul de școală și de compoziții îngrijite în tonalități temperate, pentru care a primit ștampila depreciativă de „pictor de gen“.  Într-un patrimoniu segregat pe individualități, Vermont este o excepție coalizantă, cel care nu face pasul în față, dar dă consistență paradigmei. Există un interes recent pentru revalorizarea acestei paradigme, a profesioniștilor care au făcut parte din star–system în timpul lor și au fost aplatizați de posteritatea imediată, un prim exemplu remarcabil fiind expoziția Artachino, organizată de Ruxandra Dreptu, în 2004 la MNAR, sub pretextul etichetei marginale, „expoziții aniversare și comemorative“.

Pe 10 octombrie 2016, se împlinesc 150 de ani de la nașterea lui Nicolae Vermont, un memento aprioric necesar, pentru că nu are nici o aniversară în pregătire. Oricum, nu are nevoie de justificare aniversară sau comemorativă, o retrospectivă Vermont ar fi bine-venită oricînd.

 

Muțumesc domnului Dan Alexandru Georgescu pentru difuzarea în spațiul public  a imaginilor tabloului lui Nicolae Vermont, tablou care se află în colecţia sa particulară, și pentru relatarea celor petrecute în ziua de 15/28 august 1916,
la Cîmpulung Muscel.