Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
NOCTURNALII. Corpul coşmaresc în Amour de Michael Haneke
- 06-03-2015
- Nr. 762
-
Laurenţiu MALOMFĂLEAN
- Rubrici
- 8 Comentarii
În urmă cu doi ani, la cea de-a 85-a ediţie a premiilor Oscar, un lungmetraj în limba franceză a fost cel mai bun film străin. Foarte puţini l-ar fi apropiat de spaţiul rus. Pentru că, printre altele, de la un regizor austriac nu ne-am aştepta să includă prea multe vise în producţiile sale. Dar secvenţa mediană din ultima peliculă semnată Michael Haneke,Amour, cîştigătoare a Marelui Premiu Palme d’Or în 2012, ne dovedeşte contrariul şi depune mărturie despre o clară influenţă tarkovskiană. La fel de bine l-am putea convoca pe Federico Fellini, alt maestru al cinemaului oniric, sau citi asemănări între Haneke şi depresivul Bergman, poate cel mai lucid visător on-screen. Cu promisiunea că oricum voi reveni asupra lor pe viitor, cum timpul şi spaţiul sînt, luate mereu împreună, cel mai aprig duşman pentru visătorul inveterat, mă voi rezuma la Andrei Tarkovski, cel care în volumulA sculpta în timp a răspuns eternei întrebări dacă este într-adevăr posibilă transpunerea de vise, în acest caz, pe un ecran colectiv: „Să avem în vedere toate elementele de realitate care au fost refractate în acel strat al conştiinţei ce s-a păstrat vigil de-a lungul nopţii. Şi trebuie să redăm totul cu precizie maximă, neînvăluindu-l în […]
Asa este, e un subiect care ar merita „urcat” din „subsol” intr-un articol. As completa cu Lilian Gish, uluitoare nonagenara in Balenele din august.
Et pourtant….toti putem atingem varsta Eclesiastului dar putini intelepciunea sa.
@lucid
Zodiile au mesterit in felul lor astfel incit in vremile din urma am vazut multe filme facute de, cu si despre batrini si, chiar daca majoritatea lor vehiculeaza aspecte ce pentru unii tin de “evolutie” (involutie ar zice altii) toate se constituie intr-un festival al pe-trecerii prin virste. Departe de a ma deprima (batrinetea poate fi exasperanta, dar secretia deprimei e, probabil , parfumul premonitor al sfirsitului si se impune , dara , o propedeutica tonica a stingerii) am ramas minunat de prestantsa si forta evocatoare a seniorilor. Cum sa nu te miste un Manoel de Oliveira care inca mai toarna filme la 106 ani, ori Riva si Trintignant intr-un recital al virstei pe care maiestriile mai tinere ori machiajele n-au cum sa le egaleze? As putea evoca multe productii ale Gerontionului ce-s, daca nu capodopere de-a dreptul, sint macar repere (regizorale, actoricesti) de neconturnat. A propos de Trintignant, nu demult, s-a intimplat sa (re)vad in mai putin de trei saptamini, Rouge (Kieslowski), Ma nuit chez Maud (Rohmer) si Amour. Tinarul din filmul lui Rohmer (ori judele din Z) e, desigur, charmant, dar tabloul complet al virstelor e fascinant. Vai, nu un subsol hyperspatial e locul nimerit al reflectiei ori efuziunii inaripate; poate fi un inceput. Uneori asta nu-i chiar putin.
@Daniel StPaul: e vorba de reactia mea la 20 de ani, mai ales dupa Andrei Rubliov. Iar Rubliov il vedeam dupa Teofan (Feofan) Grecul al lui Lazarev, dupa Manastirea devenita muzeu si mai ales dupa extraordinarul chip Hristic de la Tretyakov. Peste ani m-a mai entuziasmat asa Pokayanie vazut prin 87-88 cred intr-o mica sala a cinematografului Rossia – ritualul jupuirii pestelui – simbol Hristic – de catre dictator, finalul cu „la ce bun un drum care nu duce la un Hram?” – mi s-a explicat apoi ca batrana care incheia filmul era o mare actrita gruzina crunt „represata” ea si familia ei de catre Stalin. Interesant ca tot atunci am vazut la Moscova Ragtime si Ginger&Fred, evident subtitrate. Si apropos de depresie: re-aparitia scurta a Anitei fosta in Fontana di Trevi in Intervista fellinian – incredibila balena blonda uluindu-l pe Marcello, cel care chiar batran era inca fermecator in Noaptea de la Varennes.
Prefer sa-mi ramana in memorie Trintignant cel dintr-un film de Bertolucci.
Ce vrenuri! Aveam timp destul si pentru marile filme. Acum faptul ca am vazut la un teveu Tzary e un eveniment, film tulburator despre straniul amestec de crima si Credinta al despotilor rusi. Poate reusesc sa vad si Leviathanul.
domnului Laurentiu Malomfalean
Eu va multumesc , cum s-ar fi cuvenit s-o fac in primul rind, pentru ca mi-ati prilejuit reintilnirea unor momente faste; sper ca doar asthenia pre-primavarateca e cea care a facut sa ma las luat de curent, didactica si alte invirtejiri in dauna amenitatii.
@lucid
Regret sa aflu de plictis cu Tarkovski; n-o sa spun, idolatru, ca e sacrilegiu, dar, ca sa raminem in sfera „sacrului”, e pacat.Incercati formula poetului filosof:Sapa, numai sapa, sapa/pina dai de stele-n apa/Zodiisunt si jos subt tsara/fa-le numai sa rasara… Poate incercati, totusi, Amour…
@Daniel StPaul are perfecta dreptate sa puna problema receptarii operei de arta in functie de varsta „receptorului”. Imi amintesc ca „Andrei Rubliov” l-am vazut de vreo trei ori (o data la Moscova) dar „Zerkalo” m-a plictisit cumplit. Eram student. Dupa atatia ani pur si simplu nu simt nici un imbold sa vad „Amour” pentru ca presimt ca ma va deprima. Si „muzical” am evoluat cu varsta: de la Beethoven in liceu si facultate la Bach si in ultimii ani la fluturasul Cherubin (nu Don Juan!). Poate tocmai pentru ca vreau sa evit deprimarea.
PS Felicitari atat pentru textul lui LM cat si pentru comentariul domnului Daniel StPaul.
Mulţumesc pentru comentariu. Aveţi întru totul dreptate. Coşmarul median rezumă coşmarul vieţii „reale“, fără să fie pentru asta mai puţin real!
Insemnarea (nu-mi vine a o numi cronica de film, pour cause) este, in chip vadit, a unui spectator tinar (regret ca nu sint informat in ce-l priveste insa nadajduiesc ca nu ma insel). Nu stiu de ce, lecturind-o, am revazut, parca, placuta fatsa nedumerit-neincrezatoare a pianistului (Alexandre Tharaud, pianist adevarat in viatsa si colabaorator, cindva, al lui Rohmer, cu un chip aproape adolescentin la 44 de ani, in momentul turnarii) confruntat cu paragina profesoarei indragite. Junetea nu e o vina, un defect, dimpotriva. E, totusi, apanajul ei sa puncteze merituos dar si sa rateze cu impetuozitate. Ca mai sus, de exemplu. Alegerea tematicii oniric cosmaresti e inspirata, insa, luata de ape teoretizante trece pe linga evidentsa: cosmarul nu e cel din vis , e cel al vietii “reale”, al celor 3 D (degenerescentsa, decrepitudine, disolutie) si, nu in ultima instantsa, pentru ca personajele Anne si Georges sint muzicieni-interpreti, al pierderii harului prin dictat biologic, e cosmarul mortii pentru/intru muzica. La sagesse n’y fait pas.
Apropierea de Tarkowski imi pare binevenita, pacat ca ea se rezuma doar la alaturare de cadre “tematice”. Si Tarkovski si Haneke sint mai intii oameni de idee si se intimpla ca uneori ideea sa nu se muleze (sa nu se poata mula) dupa/in imagine. Neputintsa interpretativa (fizica) e sugerata prin trunchierea/”abandonarea” pieselor incepute; resorturi sau vestigii religioase la ambii (Tarkovski era profound religios, poate in felul lui, si sint sigur ca si Haneke e incercat de anumiti fiori). Am sa dau un exemplu de ruga filmica redata muzical (piesa instrumentala) si la unul si la celalalt . In Solaris , cred ca mai mult decit o data, putem auzi coral-preludiul in fa minor (Ich ruf zu dir, Herr Jesu Christ, titlul e graitor) al lui Bach intr-o scena de levitatie, de apesanteur a unui cuplu iar in Amour aceeasi piesa e inceputa de Georges (si abandonata) inaintea scenei in care el si Anne se ”bucura”, se “amuza” la regasita mobilitate datorata fotoliului rulant electric. Daca in filmul lui Tarkovski ruga mediata de coral pare a avea ecou optimist in film, deznodamintul din cel al lui Haneke, (in fond un asasinat urmat de sinucidere, damnare eterna la o lectura religioasa a faptelor) induce, à la rigueur, ideea unui cosmar in perpetuitate.
Regret ca nu gust detasarea mic zeflemitoare-ironica (“groaznic de iubitorul soţ” ) si cred ca o revizionare mai atenta a filmului ar putea fi roditoare. NU, “groaznic de iubitorul soţ NU îşi imaginează cum Anne spală vasele, cei doi părăsindu-şi apoi casa împreună”, e mai degraba vorba de “semnatura” auctoriala a realizatorului , finis operae . Nu ma mai intind ca se deconstruiesc logica naratiunii si a montajului. Dar poate, impaciutorist, ar trebui sa spun ca e (si) o chestiune de corp…vitros multiplu (al realizatorului, al personajului, al interpretului personajului, al spectatorului).