NOCTURNALII. Din peşteră în lumea de dincolo

După o nemeritată absenţă, de neînţeles ca oricare alta, visele se întorc. Ele nu te uită nicicînd. Sînt alături de tine, omule – tu, cel grăbit, rău, nestatornic, doldora de prejudecăţi – încă de cînd ai învăţat să gravezi în calcar, să scrijeleşti în argilă cuneiforme. Fratele tău, bunul sălbatic, le ştia mai de mult. A simţit, a văzut, a rostit primul angoasa lumii de dincolo, în care ne-am mutat azi cu totul, noapte cu zi ipocrită. Sînt alături de noi pînă vom dispărea, şi din fiecare va mai rămîne, poate, un nume.   Paradoxal, deşi reprezintă un subiect la ordinea zilei (de fapt, nopţii…), visele au fost mereu considerate mai degrabă debarasabile. Numai că, trebuie repetat, pînă să invadeze inclusiv blogurile şi portalurile contemporane, visul însoţeşte omul încă din primele imagini, zugrăvite în pereţii peşterilor, sau cele dintîi texte, păstrate în tăbliţe de lut sau papirusuri. Nevoia de a nota concediul oniric, apoi de a-l include într-o poveste, nevoia de a-l spune cuiva – dimineaţa, după trezire, în orice moment s-ar desprinde pleoapele, pentru că, nu-i aşa, dimineaţă se cheamă cînd visul s-a terminat şi Sisif se trezeşte – plăcerile astea vin de la sine. Să nu uităm o […]