Pe 8 septembrie, se împlinesc 107 ani de la naşterea lui M. Blecher. O cifră ceva mai rotundă ar fi cele opt decenii scurse de la publicarea Întîmplărilor în irealitatea imediată, poate cel mai reuşit-exportabil roman românesc al tuturor timpurilor, unul dintre puţinele texte autohtone capabile să stea oricînd alături de capodoperele modernismului interbelic european*.
Succesul de care se bucură întreaga operă blecheriană, ce-i drept, în rîndul unui public destul de restrîns, pare să se datoreze unei atipicităţi născute dintr-o convingere de nezdruncinat, niciodată suficient apăsată de vreun alt scriitor şi cu atît mai puţin de către literatura contemporană – aceea că „nu este nici o diferenţă între lumea exterioară şi cea a imaginilor mintale“. În Vizuina luminată, jurnalul de sanatoriu publicat postum, în 1971, de Saşa Pană, Blecher spunea fără putinţă de tăgadă:
„Mi s-a întîmplat adesea ca să văd, să văd cu ochii mari deschişi lucruri stranii ce nu se pot petrece decît în vis, iar altă dată să visez cu ochii închişi în somn sau în simplă reverie lucruri despre care, cînd îmi aminteam, nu mai puteam discerne în ce lume, în ce realitate s-au petrecut.
Este, cred, acelaşi lucru a trăi sau a visa o întîmplare, şi viaţa reală cea de toate zilele este tot atît de halucinantă şi stranie ca şi aceea a somnului. Dacă aş vrea, de exemplu, să definesc în mod precis în ce lume scriu aceste rînduri, mi-ar fi imposibil“.
În această privinţă, critica a bătut pasul pe loc (forjînd sintagme pretenţioase precum „naturalizarea artificialului“), trecînd cu vederea preţioasele destăinuiri ale prozatorului. Acesta, asemenea lui Franz Kafka, de pildă, cu care a fost comparat din pur reflex de cultură minoră (gen Blecher, un Kafka – dacă nu cumva Schulz – român), s-a inspirat mai cu seamă din vise, acolo stînd originea stranietăţii multora dintre pasajele prozelor sale (inversiunea plin-gol, cufundarea în noroi, revolta cîinilor etc.), întărită printr-o luciditate demnă de paranoia critică a lui Dalí. Pe de altă parte, visîndu-şi textele, M. Blecher a fost, înainte de toate, poet:
„În somn adesea visez poeme de fantastică frumuseţe, cu fraze limpezi şi imagini inedite, pe care le recitez cu aceeaşi siguranţă cu care scriu alăturînd literă lîngă literă această frază şi mărturisesc că multe imagini mi-au venit în somn, iar cînd m-am trezit ecoul lor persista în mine atît de clar şi de insistent, încît nu-mi rămînea decît să iau o bucată de hîrtie şi să le transcriu. Îmi place, de asemenea, să cred că în lumea somnului există cel puţin o plachetă de versuri semnată de mine, pe care oamenii adormiţi o citesc în coşmar…“
Nemaipunînd acum la socoteală versurile din Corp transparent, exerciţii mai curînd convenţionale, se poate spune că Blecher nu şi-a scris poemele, dar şi le-a visat pe patul de suferinţă, sau a crezut că le vor scrie alţii pentru el, inversînd cumva concepţia heracliteană privind lumea personală a visului ca opusă veghii colective – în sensul că, iată, cititorii pot avea acces la coşmarul auctorial împărtăşit, ba chiar citesc poezii într-un vis devenit astfel comun. Or, asta se apropie de paradigma comunitară actuală, în care M. Blecher deţine, cu titlu de curiozitate, inclusiv cont pe Facebook.
Autorul se întîmpla să viseze recurent, mereu interferent cu realitatea reală. Mai mult, visele puteau fi un pretext magnific pentru a scrie halucinat: o mărturisire-cheie, tot din Vizuina luminată, poate evoca amplificarea mitică despre care vorbea cîndva Jung: „Îmi amintesc […] un mic şi izolat fragment de vis şi imediat îmi dau seama cît aş putea să-l amplific şi ce întîmplări ar putea avea loc în decorurile şi cu personajele lui“. Regimul vădit condiţional-optativ abia anunţă ceea ce numesc oniroficţiune (hipermodernă); pentru că, de regulă, Blecher ne relatează „numai o prezentare şi o introducere“ – adică tocmai visul propriu-zis. Dar, folosindu-se ca nimeni altul de acest procedeu, protagonistul bizarelor Întîmplări… nu descrie nicidecum o suprarealitate, ci exact ce şi cum spune în titlu. Iar modul neaşteptat în care scriitorul alege să-şi încheie volumul autoficţional ne aruncă într-un groaznic coşmar despre somn, cu alură de metavis învăţat pe de rost:
„Visez că dorm adînc în patul în care m‑am culcat de cu seară. E acelaşi decor şi timpul aproximativ exact al nopţii; dacă, de pildă, coşmarul începe la mijlocul nopţii, el mă situează cu exactitudine în felul acela de întuneric şi de tăcere care domneşte la acea oră. Văd în vis şi simt poziţia în care mă aflu, ştiu în care pat şi în care odaie dorm, visul meu se mulează ca o piele subţire şi fină peste poziţia mea adevărată şi peste somnul meu din acea clipă, în această privinţă s-ar putea spune că sînt treaz: sînt treaz, dar dorm şi visez veghea mea“.
După cum se vede, avem aici un soi de triplă complicitate. Somn lucid, somn fals, vegheat. M. Blecher se dovedeşte, şi din acest punct de vedere, unic, trezirea forţată ce urmează producîndu-se, am putea spune, concomitent în realitatea reală şi în vis. De aici pînă la saltul cu iz uşor metafizic (mai mult sau mai puţin în gol şi cu plasă de siguranţă) nu e decît un pas: odată trezit, naratorul se zbate şi ţipă în/la realitate, imploră să fie trezit în altă viaţă, cea adevărată, ca şi cum ar dormi încă, de parcă simţul şi însuşi principiul realităţii i-ar fi fost zdruncinate iremediabil.
În sfîrşit, Inimi cicatrizate, chiar dacă aparent o poveste realistă, priveşte marea cu lupa visului. Bine ar fi ca, printr-un efect de ricoşeu al deja premiatei ecranizări după romanul acesta (şi nu doar) – pe care excelentul Radu Jude a reuşit, se pare, să-l adapteze cît de liber a crezut el că se poate –, Blecher să fie tot mai citit, descoperit mai repede, pur şi simplu cunoscut. Poate că, într-un vis bun, şi‑ar fi dorit mai mult ca oricine asta.
_______________
* Ca un motiv în plus de recitire la noi, traducerea în limba engleză realizată de Michael Henry Heim (Adventures in Immediate Irreality, New Directions, New York, 2015) a fost recent nominalizată la National Translation Award.
„Aus der unmittelbaren Unwirklichkeit“
Traducerea excelentă a lui Ernest Wichner 1990 (E. W. umfangreicher Essay gibt erstmals Einblick in die bisher nur bruchstückhaft bekannte Biographie des Autors, der heute, 70 Jahre nach seinem Tod, weltweit entdeckt wird./eseul lui E.W oferă specte din biografia lui M.B care azi, 70 de ani după mortea sa e redescoperit pe tot globul) la editura Plasma a fost urmată de o reeditare 2003 ( cu un scurt comentar de la Herta Müller- Vorwort) la renumita editura Suhrkamp Verlag. Au urmat o serie de recenzii cu un public mare.
In Süddeutsche Zeitung 09.03.2004 Lothar Müller se referă la Vorwort/ Herta Müller: somnul însuși e coșmarul (Er zeigt ihm nichts als seinen gegenwärtigen Schlaf. Der Schlaf selbst … ist der Alptraum”). Povestitorul
încearcă prin amintiri din crizele copilăriei să evite pierderea de sine (Selbstverlust). Amintirile din copilărie sunt în același timp imaginile unei epoci care se termină.
In Die Berliner Literaturkritik, 12.08.04 de CHRISTIAN FREIMUTH – e redat textul/Vorwort de la Herta Müller : parcusul unui monolog („Sie ist der ständige Widerschein einer Innenhandlung, der Lauf eines manischen inneren Monologs, der im Versuch der Selbstvergewisserung einer Ich-Person zum Geständnis wird.“).
Recrenzia la Deutschlandfunk de Peter Urban-Halle are ca moto un vers al lui Shelley: „I pant, I sink, I tremble, I expire”, auf deutsch: „Ich lechze, ich sinke, ich bebe, ich erlösche”.
In Frankfurter Allgemeine Zeitung 003.02.2004 , Harald Hartung e fascinat: „Körperprosa”. Autorul român vrea să transpună pictura lui S. Dali în literatură (eines rumänischen Avantgarde-Autors, der Dalis Malerei in Literatur verwandeln wollte). Un „Entwicklungsroman „ : incercările erotice ale unui bărbat tînăr … o tinerețe sub umbra morții (ein kleiner Entwicklungsroman, der das erotische Werben eines jungen Mannes um eine Frau und eine vom Tod überschattete Jugend schildert.). Figura lui M.B. fără nume are o existență între filosof și păpusă.
In Neue Zürcher Zeitung 09.12.2008 Andreas Breitenstein : această proză va rămîne (, dass bei aller existenziellen Verzweiflung, die das Werk prägt, in der „bleibenden Bedeutung” dieser Prosa dem „Verschwinden” Einhalt geboten wird.)
Traducerile confirmă acest lucru.
Prima traducere în franceză 1972 Aventures dans l’irréalité immédiate, reeditată 1989.
Traducerea în spaniolă 2007: Acontecimientos de la Irrealidad Inmediata
Traducerea în engleză 2008: Adventures in Immediate Unreality, 2008; si Occurrence in the Immediate Unreality, 2009
Am citit prima traducere a lui E.W. 1990 și mi-a amintit de traducerea Auf der Măntuleasa Straße / pe strada Măntuleasa de M. Eliade pe care am citito inainte de „Aus der unmittelbaren Unwirklichkeit“. Două traduceri excelente.
Proza lui M.B. mă fascineaza pînă azi. Si pe multi alții în multe țări și limbi literare!