Noi deschideri. Între literatură şi istorie

Răspunzînd unei invitaţii redacţionale, am acceptat să comentez pe scurt cîteva dintre cărţile nonficţionale aflate pe lista nominalizărilor la premiile Observatorului cultural. O fac nu doar întrucît am urmărit, în ultima vreme, fenomenul cu destul de multă atenţie, ci şi pentru a sublinia o serie de tendinţe insuficient evidenţiate în comentariile de carte din presa culturală generalistă. Cu precizarea că nu doar nonficţiunea (memorialistică, diaristică, eseistică, istorico-literară, critică ş.a.m.d.), ci şi ficţiunea a fost foarte bine reprezentată anul trecut, după o perioadă de reflux.

Despre unele dintre nominalizări am de gînd să mă pronunţ şi în comentarii mai aplicate. Despre altele (cum ar fi Sectanţii lui Vasile Ernu – la memorialistică – sau, la critică şi istorie literară, Radicalitate şi nuanţă de Mircea Martin) am scris deja pe larg anul trecut. Îmi propun să le recuperez şi pe cele, destule, pe care încă nu le-am văzut sau măcar răsfoit. Ceea ce vreau să semnalez, cu precădere, este importanţa inovativă – conceptuală, metodologică, problematică, de viziune sau de atitudine, i.e. deschiderile necesare pe care le aduc o serie de volume care s-a întîmplat să intre în raza mea de interes. M-am oprit la cinci dintre ele, din zone foarte diferite, dar ilustrînd, fiecare în parte, un tip productiv de abordare.

La origine o teză de doctorat a tînărului poet şi critic braşovean Daniel Puia-Du­mitrescu, O istorie a Cenaclului de Luni (Cartea Românească) este prima abordare socioistorică apărută pînă acum despre această grupare cu rol-cheie în literatura română a ultimelor decenii. Amplu documentată, bazată preponderent pe metoda interviurilor multiplu focalizate cu participanţi la cenaclu şi pe cercetarea arhivelor disponibile, lucrarea lui D.P.-D. oferă o bază de date inconturnabilă pentru orice investigaţie viitoare a fenomenului, o descriere densă a mediului instituţional, dublată de o imersiune în intimitatea unei epoci şi în atmosfera universitară a formării generaţiei ’80. Foarte importante mi s-au părut a fi, între altele, observaţiile care identifică în asemenea medii potenţiale nuclee ale societăţii civile de după 1989. Ceea ce reiese cu pregnanţă din succesiunea şi suprapunerile rememorărilor e politica implicită a Cenaclului, de la rolul de interfaţă strategică multiplă al lui Nicolae Manolescu, la ierarhiile interne ale comunităţii generaţioniste, cu regulile şi codurile ei nescrise, cu aliaţii şi adversarii ei, cu modurile sale specifice de a interacţiona cu Sistemul. Există şi unele limite ale lucrării, cum ar fi cele date de dificultatea accesului la arhivele Securităţii (nu există – sau nu e încă accesibil? – un dosar al Cenaclului de Luni, iar dosarele participanţilor sînt adesea mult prea frugale) sau de faptul că autorul nu se ocupă de receptarea cenacliştilor în presa programatic ostilă – Săptămîna, Luceafărul ş.cl. Oricum, cine trece de primele 50 de pagini, mai aride, ale discursului asupra metodei are ce descoperi, condus de un ghid inteligent, echilibrat şi curios. O lectură instructivă şi, în multe privinţe, captivantă.

Incontestabil una dintre apariţiile de pondere ale anului editorial precedent, sinteza profesorului Mircea Anghelescu despre literatura română modernă de călătorie – Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română (Cartea Românească) – nu e o premieră absolută în domeniu. Sau nu întru totul. Bibliografia problemei conţine cîteva titluri importante, cum ar fi Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (pînă la 1900) de Florin Faifer sau Călătoriile epocii romantice de Marian Popa. Acestea sînt, însă, centrate mai ales pe memorialele secolului al XIX-lea. Există şi o serie de proiecte mai noi, foarte serioase, dar colective şi/sau fragmentare vizînd literatura de călătorie – în special cele iniţiate de Romaniţa Constantinescu, cu care demersul profesorului Anghelescu consună. Volumul de faţă le depăşeşte însă prin cuprinderea unitară, desfăşurînd o întreagă istorie a relatărilor de călătorie prin ţară şi în afara ei, urmărite pînă la finele interbelicului, cu Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade şi Geo Bogza, via Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, trecînd prin „explorările“ exotice anterioare ale lui Iuliu Popper, Emil Racoviţă, Basil G. Assan sau Jean Bart, prin „aventurile“ lui N. Ghika-Comăneşti şi Aurel Varlam, „hoinărelile“ orientale ale lui Matila Ghyka şi Ion Tican Rumano sau prin expediţiile „savante“ la Cascada Niagara ale medicului (de la 1900) Nicolae Manolescu şi ale geologului Grigore Ştefănescu, dar şi prin călătoriile în interiorul ţării ale postromanticilor, sămănătoriştilor şi poporaniştilor (Iorga, Vlahuţă, Stere). E de remarcat că autorul nu „coboară“ în timp dincolo de călătoriile lui Dinicu Golescu şi Gheorghe Asachi (Descrierea Chinei a spătarului Nicolae Milescu ţine totuşi de altă paradigmă) şi nu ia în discuţie călătoriile tinerilor interbelici (Pandrea, Sahia, Cioran ş.a.) în statele totalitare ale Europei anilor ’30, în Germania hitleristă sau în URSS Asemenea omisiuni, ţinînd de un alt tip de proiect, sînt semnificative pentru miza subsidiară a cărţii. Prin alţii spre sine: construcţia identităţii naţionale şi emancipările modernităţii culturale au loc inclusiv prin medierea călătoriilor, cu „lărgirea orizonturilor“ pe care acestea le implică. Lîna de aur…  poate fi privită, desigur, şi ca însumare a unor preocupări mai vechi ale autorului, concretizate în editarea mai multor călători romantici. Capacitatea de a face istoria literară atractivă nu doar pentru specialişti, ci şi pentru un public general cultivat, fără a abandona rigorile expertizei profesionale, este din ce în ce mai evidentă în ultimele volume ale profesorului Anghelescu, de la Mistificţiuni încoace: o erudiţie de şcoală veche, trecută însă prin multiple filtre critice moderne şi perfect racordată la noile tendinţe ale istoriografiei şi comparatisticii internaţionale. Greşesc oare văzînd în pasiunea pentru cunoaşterea trecutului (care – după expresia lui David Lowenthal – e o ţară străină) o pasiune exploratorie stimulată, după propriile-i mărturisiri, de lecturile copilăreşti din Jules Verne & Co?

Dacă istoria literară poate fi privită, la o adică, şi ca o formă de călătorie, ea nu e mai puţin compatibilă cu detectivismul – versiune modernă a questei, nu-i aşa? O apariţie insolită, cu un titlu jucat-derutant, este micul volum de eseuri critice Roman poliţist (Editura Tact) al lui Mihai Iovănel. Principalul său obiect – naraţiunile enigmistice, de la Cărăbuşul de aur al lui Poe la policier-urile contemporane – se deschide, la o lectură în filigran, către o hermeneutică detectivistică de uz personal, sofisticată şi cu bibliografie anglo-saxonă la zi. Reţine atenţia, ca piesă de excelenţă, ingenioasa interpretare sociologică a nuvelei Două loturi, unde Lefter Popescu e privit ca victimă a abuzurilor loteriei (reconstituirea instituţională – cu discretul, dar eficientul aport al criticii marxiste – reprezintă, în sine, un mic tur de forţă). O mostră de rafinament interpretativ, pe spaţii largi, oferă şi amplul eseu dedicat unui roman-poem cvasiignorat al lui M. Ivănescu, care dă titlul întregii cărţi. Interesul profesional pentru speciile non-mainstream, dar şi modul ultramodern de abordare al clasicilor şi detectivismul chiţibuşar aplicat istoriei intelectuale îl plasează pe acest critic şi istoric literar tînăr, inteligent şi mobil, dar hîrşit, într-o bună descendenţă left side a eseisticii lui Dan Petrescu şi a tipului de studii practicate, cu excelenţă, de regretatul Florin Manolescu.

Concretizat, anul trecut, printr-un nou şi consistent tom, Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească (1750-1860) (Humanitas) de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu continuă un proiect personal mai vechi dedicat istoriei moravurilor amoroase şi a instituţiilor vieţii intime în tranziţia dificilă a Ţărilor Române, de la feudalism la prima modernitate. Cartea se situează, însă, şi pe un nou val de interes critic pentru perioada fanariotă şi postfanariotă, manifestat nu numai la nivel istoriografic (vezi, între altele, masiva sinteză lui Tudor Dinu de­spre Bucureştiul fanariot sau proaspăt apăruta Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX-lea de Nicoleta Roman), ci şi la nivel ficţional. În ultimul deceniu, au apărut mai multe romane despre epoca în speţă (de la Manuc de Victoria Comnea, via Hotel Universal de Simona Sora, pînă la recentul Manuscris fanariot al Doinei Ruşti şi, evident, Evgheniţii Constanţei Vintilă-Ghiţulescu), pe o altă spirală a istoriei decît naraţiunile din urmă cu cîteva decenii ale lui Eugen Barbu, Silviu Angelescu sau, în alt registru, Ştefan Agopian. Cum se explică acest interes – deloc idealizant – pentru perioada fanariotă, e o întrebare la care n-ar strica să reflectăm. Revenind: ceea ce asigură nu doar interesul, ci şi succesul studiilor de istorie socială şi cotidiană ale Constanţei Vintilă-Ghiţulescu este combinaţia de farmec narativ şi rigoare ştiinţifică, nu lipsită pe alocuri de o discretă maliţie, copios susţinută documentar. Prezentul volum recuperează, din arhivele şi mărturiile publice ale epocii, o gamă largă de ingrediente ale plăcerilor boiereşti sau ale păturilor de jos, de la gusturile, aromele şi condimentele bahico-gastronomice la vestimentaţie, igienă şi leacuri. Nu lipsesc, din  istoria mărunţişurilor de atmosferă, nici aspectele respingătoare sau morbide. Nota bene, autoarea a fost şi consilier istoric pentru Aferim!, lungmetrajul-reper al lui Radu Jude…

Conceptualizarea istoriei şi limitele paradigmei naţionale (Editura Rao), cel mai nou volum al istoricului timişorean Victor Neumann, ar merita, în mod normal, dezbătut atît în breaslă, cît şi în afara ei. Aflată în descendenţa contribuţiilor recente ale autorului (şi ale colaboratorilor săi bănăţeni) la direcţia „istoriei conceptuale“ teoretizate, între alţii, de germanul Reinhart Koselleck, între care trebuie menţionată culegerea Istoria României prin concepte (editată în 2010 de V.N., împreună cu Armin Heinen), prezenta apariţie ar putea indica o adevărată turnantă epistemologică în istoriografia autohtonă. Deconstrucţia vechii – şi restrictivei –  paradigme naţionale prin comutarea perspectivei pe o grilă critic-relativistă, a reconceptualizării cadrelor interpretative şi a decupajului multicultural/pluralist, a devenit deja, pentru minţile deschise, o necesitate „obiectivă“. Fără a intra în detalii de analiză a conţinutului cărţii, problema identităţilor culturale, etnice, sociale şi statale cosmopolite, mai ales a celor din zonele de frontieră şi de interferenţă multiplă, nu mai poate fi abordată în mod satisfăcător în absenţa acestor cadre. „Reflectarea lingvistică a evoluţiei sociale“, la care face apel Koselleck, vizează nu doar „conceptualizarea istoriei“, ci şi istoricizarea ideilor şi conceptelor cu care operează acesta. Importanţa epistemologică a acestei abordări, cu implicaţiile ei intelectuale şi politice antiesenţialiste, este enormă, iar viitorul ei – asigurat, chiar dacă, pe teren românesc, procesul se află doar la început.