Noi „povestiri“ ale Fiinţei – Gîndirea complexităţii (I)

Secolul care a trecut a fost fără îndoială caracterizat de revenirea la interogaţia fundamentală a filozofiei: întrebarea şi răspunsurile referitoare la fiinţă. Privind în urmă, nu e de mirare ca epoca nenumăratelor revoluţii (sociale şi spirituale) să fi revenit la această întrebare fundamentală. După ce ştiinţa, descoperind şi investigînd textura cea mai rafinată a materiei, a coborît în inima atomului şi a atins stratul instabil al lumii la scară cuantică, filozofiei nu îi rămînea decît să îşi inventeze un nou început. De aceea, secolul al XX-lea a fost dominat de Heidegger. El a fost cel care şi-a dedicat opera întoarcerii gîndirii la întrebarea cea mai importantă, întrebarea asupra sensului Fiinţei. Acest sens nu putea fi decît preconceptual (ante-predicativ), preştiinţific, explicarea înţelegerii de dinaintea oricărei înţelegeri. Deşi secolul lui Heidegger s-a încheiat şi, odată cu el, şi interogaţiile heideggeriene asupra fiinţei, în spaţiul romånesc unii consideră că nu este loc decît pentru această gîndire şi pentru fenomenologie, ignorînd faptul că, dincolo de graniţele noastre, noi tradiţii de gîndire au avut deja un destin împlinit şi au creat noi curente în ontologie. Să fie oare această zăbovire a unora un semn al propriei mediocrităţi? În ceea ce mă priveşte, mă număr printre […]