Noi povestiri ale Fiinţei – Imanenţa (II)

„Fiinţa e univocă. N-a existat, de cînd se ştie, decît o singură ontologie, aceea a lui Duns Scot, care dă fiinţei o singură voce. (…) Dar, de la Parmenide la Heidegger, aceeaşi voce se reia mereu, într-un ecou ce numai el formează întreaga desfăşurare a univocului. O singură voce formează glasul fiinţei.“ G. Deleuze Diferenţă şi repetiţie Nomadismul fiinţelor – spaţiul neted Dacă Sensul se distribuie în funcţie de Unu, iar lumea fiinţelor nu este decît teatrul simulacrelor Fiinţei, atunci diferenţele care fac posibilă individuaţia sînt dispuse în grade, intensităţi ce fac posibilă legătura imediată cu Fiinţa univocă. Există însă posibilitatea de a cădea în capcana idealismului platonician. Fiinţa ar putea fi numai un alt nume pentru transcendenţa Ideii. Însă Deleuze răstoarnă platonismul, poziţionînd Unul într-o „stare“ de imanenţă. Simulacrul (fiinţele) nu implică un sens depreciativ. Spre deosebire de Baudrillard, simulacrul lui Deleuze nu are sens peiorativ. A spune că fiinţele sînt simulacre ale Unului nu înseamnă că acestea sînt inferioare. Forţa acestora trebuie afirmată pentru că din ea rezultă univocitatea Unului, puterea sa de emanaţie în mii şi mii de forme şi de nume. Este inutil să crezi că simulacrul este inferior modelului şi că ar exista o ierarhie […]