Nostalgia infernului pierdut

Deşi o apariţie editorială 2017, de curînd lansat la Bookfest, am apucat deja să supun Jurnalul lui Radu Vancu unei serii de trei radiografii. Una – printr-o atentă lectură. Celelalte două – în colaborare cu serviciile de pază şi securitate de la Henri Coandă şi Flughafen Frankfurt am Main. La prima, dintr‑un fluviu de adjective, care scăpărau pe rînd, tentîndu-mă, cu fiecare pagină citită a jurnalului, am pescuit unul care, cred, îl defineşte, conţinîndu-le în parte (şi discreditîndu-le în acelaşi timp) pe toate celelalte: tulburător. I‑au făcut concurenţă: onest, elegant, patetic, eclectic, panoramic, livresc, introspectiv, anecdotic, puternic şi stenic. Prin celelalte două radiografii volumul a trecut (şi mai) uşor, flancat în bagaj de Parabolele lui Pleşu şi de Lovitura de stat în prime-time a Sabinei Fati. Blocajul. În vara anului de graţie 2012 – în care, om mic călare pe cai mari, proaspătul prim-ministru lua cu asalt instituţiile culturale, plănuia suspendarea preşedintelui care-l numise şi ajuta locuitorii să se deprindă cu gîndul că vor oficializa, prin vot, 588 de parlamentari, mai mulţi decît membrii Congresului uniunii celor 50 de state americane – un poet sibian de 34 de ani traducea de zor din Yeats şi Pound. Ba, mai mult, îşi […]