Note despre privirea din urmă

  • Recomandă articolul

cop-a5-cristina-bogdan_moarteaImaginarul thanatologic românesc funcţionează ca înregistrare a unor relaţii de ges­tiune spaţială: semnele unei prezenţe materiale se conservă într-un flux de informaţie imaterială, ce cuprinde deseori doruri şi spaime, cutremurări şi angoase, superstiţii şi decupaje emoţionale haotice, menite să declanşeze mecanisme de adeziune la realitatea care încă ne include sau la lumea de dincolo, care ne va integra. Plecarea unui membru al comunităţii generează reacţii de asumare organizată (ritualuri ciclice, mese, daruri cu valoare simbolică) sau spasmodică (bocete, ceremonialuri la limita halucinaţiei, frici şi destructurări afective), ambele situaţii transformîndu-se în pretexte pentru a proba realitatea unei homeostazii.

Doliul este, în acest context, o formă de afectivitate colportată, care uneşte segmentele unui timp al crizei şi care demonstrează ascendentul amintirii şi al memoriei asupra materiei perisabile. Purtat de cei care rămîn, el semnifică, pe de o parte, promisiunea unei reuniuni dincolo de prezentul unilateral la care sînt constrînşi viii, pe de alta, eternitatea momentului nedefinit spre care se transferă substanţa improbabilă a celor plecaţi. Moartea este, întîi de toate, exacerbarea unui contrast; în interiorul acestei disincronii brutale, omul îşi construieşte propria ficţiune defensivă, menită, conştient sau nu, să preschimbe chimia unei agonii individuale în proiecţia unei comunităţi ce respiră încă împreună.

Surse, contexte, fracturi epistemologice

Cartea Cristinei Bogdan Moartea şi lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate (Editura Universităţii din Bucureşti, 2016) constituie una dintre cele mai ample, mai minuţioase şi mai atente analize ale reprezentărilor morţii în spaţiul românesc, dar şi a emoţiilor care resuscitează şi amplifică contemplarea lumii şi a concretului pe care îl traversăm. Concentrîndu-se pe surse mixte, iconografice şi literare, dar şi pe descompunerea unor contexte culturale sau a unor fracturi epistemologice care explică amploarea şi decompresia afectelor legate de evenimentul mortuar, studiul Cristinei Bogdan este o paradoxală revelaţie a entuziasmului cu care privirea evaluează şi generează sens, dincolo de limitele semnificaţiilor pe care omul le naşte. Senzaţia unei prezenţe constante a autoarei în naraţiunea pe care o desfăşoară reiese din expunerea detaliată şi plină de afecţiune legată de drumurile şi de evenimentele ce au compus cercetarea: de la găsirea „omului cu cheia“, paznic al bisericilor, pînă la deznădejdea descoperirii avarierii progresive a unor spaţii care îşi pierd memoria, discursul este o analiză empatică, în care notaţia este dublată de o subnotă afectivă, ce contrabalansează sobrietatea de fond a descrierii antropologice.

Înregistrarea surselor literare, precum şi studierea transferurilor în interiorul unor game iconografice diverse se asociază unui demers de sistematizare, de cuprindere şi de explorare a unei sensibilităţi care se modelează prin influenţe, traduceri, procese disparate de aculturaţie şi de receptare, cu precădere la nivelul „tehnicilor de conservare a memoriei, consfinţite de tradiţie sau promulgate de o anumită «etichetă» funebră“ (p. 91). În spaţiul ortodox, păstrarea imaginii şi a spiritului celui dispărut se face prin pomenire, resuscitare ciclică a memoriei care perpetuează o fiinţare virtuală: „Neuitarea se traduce prin pomenire, sub toate aspectele ei: la Sfînta Liturghie, în bocetul cu care este întîmpinat mormîntul la fiecare întîlnire, în pomenirile împărţite pentru sufletul defunctului la anumite intervale, în arborarea vestimentaţiei cernite şi a celorlalte «mărci» ale doliului“ (p. 91).

Riturile de prag antrenează voinţa şi dinamica comunităţii, iar racordul cu entitatea unei lumi ce redevine temporar deschisă pentru a reuni viii cu morţii, într-o reiniţiere a graniţelor de aici şi de dincolo, se constituie ca un raport de tensiune, descris cu acribie, cu erudiţie şi cu o difuză nostalgie în studiul Cristinei Bogdan. Modernitatea a redistribuit structura emoţională de fond a comunităţilor vechi, legitimînd forme mixte, reale şi virtuale, de înţelegere şi de arborare a doliului, cu precădere prin semantizarea mediilor noi: tehnologia spaţiilor virtuale a permis prelucrarea continuă a funcţiei fotografiei, anulînd simbolic disoluţia individului şi conservînd-o în noi formate de identitate socială.

Dincolo de privegheri online

Astfel, explică Cristina Bogdan, apar soluţii de priveghere online, prin constituirea unor pagini de Facebook care perpetuează memoria celui dispărut într-o colecţie ­de mărci iconografice menite să redefinească psihologia solidarităţii: „Pe profilul de Facebook al defunctului, prietenii se întîlnesc ca în jurul sicriului şi deapănă (postează) amintiri despre el, chiar dacă modalităţile de exprimare a emoţiilor sînt diferit codificate. În locul lacrimilor şi al suspinelor pot fi vizualizate emoticoane triste, în locul bocetelor pot fi postate melodiile preferate ale celui mort, în locul fotografiei care însoţeşte sicriul închis pot fi adăugate imagini în diferite ipostaze ale defunctului. Familia însăşi alege uneori să posteze pe profilul de Facebook al defunctului mesaje legate de capela funerară unde va fi depus sicriul, locul şi ora înmormîntării, mulţumiri pentru cei care au participat, imagini şi secvenţe filmate de la înmormîntare sau priveghi“ (p. 29).

Studiul Moartea şi lumea românească premodernă este, însă, o descriere amplă ce urmăreşte conversiuni ale sensibilităţii individului în contextul reprezentărilor morţii din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea pînă la analiza formelor de decantare emoţională pe care lumea contemporană le menţine. Sursele privilegiate sintetizează acest demers de compunere şi de translaţie din ceea ce autoarea numeşte, pe urmele Mariei Golescu, „veacul de aur al artei noastre populare“, corespunzînd intervalului 1750-1850, laolaltă cu toate consecinţele modificării surselor: deteriorarea bisericilor, avarierea picturilor care împiedică lectura coerentă a ciclurilor iconografice, precum şi lipsa de sincronizare dintre programele artistice în care diverse construcţii au fost concepute şi, pe de altă parte, sistemul de sensibilităţi al celor care au propus modificări ale originalelor.

Evenimente mici sau mari, referitoare la restructurarea interioară a societăţilor de artişti, mai ales odată cu secolul al XIX-lea („emanciparea comunităţilor săteşti în jurul anului 1800, cîştigarea dreptului de a-şi ctitori biserici şi de a le împodobi după bunul plac“, precum şi „organizarea zugravilor de subţire (deosebiţi, astfel, de zugravii de gros sau de zidării) într-o breaslă de sine stătătoare către sfîrşitul secolului al XVIII-lea“, p. 158), circulaţia greu de anticipat a unor caiete de modele, influenţe iconografice din spaţii disjuncte (cu un accent asupra reprezentărilor Fortunei şi ale norocului schimbător care alterează sau favorizează destinului anonimilor), interferenţe ale discursurilor literare şi infuzia unor concepte populare cu sursă indecisă constituie factori de organizare epistemică discontinuă, care evidenţiază, deseori, receptări viciate şi fluctuaţii de concepţie thanatologică.

Îmbunarea răului

Surprins diacronic, imaginarul mortuar traduce şi o formă indirectă de edificare a omului plasat în raport cu istoria care îl generează şi care îi modifică existenţa. În contextul epidemiilor de ciumă, de pildă, de­scrise de Cristina Bogdan, reacţiile defensive capătă contururi diverse: soluţiile profilactice alternează de la variante tămăduitoare incerte pînă la un întreg folclor al cărui rol este să modeleze şi să modifice un curs al lumii cuprinse de incertitudine şi de haos. Prescripţiile vizează coduri de conduită alimentară, dar şi socială, ce trebuie să regleze o ieşire din circuitul natural al formelor cunoscute. Exemplele menţionate de Cristina Bogdan, cu vagi turnuri de fabulos autohton şi cu soluţii ingenuu-păguboase, sînt, frecvent, şi segmente de realism magic, cu autonomie de incantaţie literară: „Cînd mor într-o casă toţi de ciumă, vecinii de la nouă case din apropiere să sară, cu mic şi cu mare. Să ia o găină neagră ori un cucoş negru cu ei şi să se urce cîrd pe un deal, unde vor face nouă vetre cu nouă focuri. Dacă s-ar întîmpla să moară vreunul din ei, să nu se sperie. Să-l îngroape acolo, pe brînci, cu găină cu tot, iar ei să se urce pe alt deal, să facă alte vetre, şi să urmeze la fel, pînă n-o mai muri nici unul. Numai aşa se va stinge ciuma“.

Există, în cultura populară română, o încredere în puterea de îmbunare a răului, ce poate estompa spectrul morţii: acesta este şi motivul transferului imaginii Ciumei într-o entitate personificată, parte virtuală a unui dialog şi a unei negocieri. Tipul acesta de variabilă în înţelegerea morţii, pendulînd între o formă îmblînzită şi alta inversată (în categoriile lui Philippe Ariès), explică şi diferenţele de atitudine ale omului în interiorul unui ima­ginar în evoluţie, marcat fundamental de o antropologie a emoţiilor şi de o istorie a contrastelor. Studiul Cristinei Bogdan, esenţial în dimensiunea lui de sinteză şi de contemplare analitică, este o întîlnire umanistă, intimă, dar radical-erudită, al cărei ton de fundal este în acord cu moralitatea unei priviri îndrăgostite şi pasionate de lume în devenirea ei arhetipală.


Cristina BOGDAN
Moartea şi lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate
Editura Universităţii din Bucureşti,
2016, 352p.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }