Erezie este oare să poți încorpora, într-un flux numit ficțiune, analiza dureros de precisă, luciditatea nudă, dar și dorințele care subminează totul, dar și contradicțiile, din noi și din lumea în care ne căutăm un loc, dar și adevărurile care ne vulnerabilizează? Răspunsul pare a fi afirmativ, cel puțin în cartea Ilincăi Bernea, constituind, în același timp, punctul de plecare pentru o călătorie transformatoare, anevoioasă, epuizantă, dar cu atît mai necesară. De ce ar fi neliniștitor ca o femeie ultralucidă și care s-a identificat întreaga viață cu intelectul și cu ierarhiile pe care el le generează să problemetizeze, ca și cum ar fluiera în biserică (în lăcașul de cult al logicii și al cartezianismului), ceva care destabilizează aceste ierarhii, ceva prin definiție subversiv: dorința, sexualitatea anomică, anarhia de dragul trăirii extatice și încorporate? Pentru că acest act plin de curaj, de afirmare a unor trăiri care se situează în zona inconfortabilă, extrem de fragilă a unor adevăruri neconforme – și, de multe ori, în răspăr şi cu propriile așteptări – sabotează premisele statu-quoului și atentează la însăși ordinea lucrurilor.
Ilinca Bernea își începe cartea cu un suflu precipitat, care se va menține, în ciuda acoladelor eseistice, digresive, repede ca argintul viu. Este o poveste dintre cele cu magnet testat de mii de ani: o poveste pasionant scrisă, despre dorință și fixație erotică, fixație care are puterea de a modifica un întreg sistem de raportare la realitate și de a face loc unor noi forme de interogație și cunoaștere. Nu știm ce anume a cristalizat o manifestare de o asemnea intensitate, dar, în romanul ei, Ilinca Bernea transformă acest dinam, al fixației erotice ilicite, într-un trigger pentru descoperiri și problematizări care privesc cîteva nuclee esențiale: natura dorinței, în general, și modul în care e trăită de femei, în mod particular, conceptul de libertate, conceptul de „celălalt“ – teoretizat pînă aproape de stadiul unui concept de lemn în ultimele decenii –, natura credinței și capacitatea individului de a rămîne fidel propriei subiectivități, îmbrățișîndu-i contrariile și contradicțiile și imperfecțiunea. Este o carte care deschide, cu forța și cu pretextul epicului, subiecte esențiale pentru vremurile pe care le trăim și care problematizează acut și uneori în moduri riscante o serie întreagă de situări în lume: statutul femeii în două mari culturi, occidentală și islamică, limitările și condiționările din ambele modele, riscurile generalizărilor, libertățile care, în contexte diferite, pot părea limitări și, nu în ultimul rînd, căutarea spirituală.
Tot acest bagaj abstract de teme și de probleme care devin material de lucru tratat în ficțiune capătă corp și coordonate prin cîteva personaje și prin alegerile pe care acestea fie le fac, fie le disecă pînă la fibră. Povestea e spusă de Alina, o intelectuală supra-specializată, care ține cursuri de istoria artei la Londra și care, după o viață în care s-a valorizat numai prin prisma plierii pe normele academice și pe ceea ce în acest mediu înseamnă succes, descoperă că e incompletă, că partea senzorială, feminină, care trădează androginitatea perfect asimilabilă de mediile academice, a fost profund neglijată, invizibilizată. Revelația vine în momentul în care întîlnește, pe internet, un bărbat de care se simte atrasă în mod incontrolabil și care se dovedește a fi, din toate punctele de vedere, o alegere periculoasă. Este un străin foarte atrăgător, de etnie turcă, un bărbat dur, care nu vrea să-și dezvăluie numele și nici să știe ceva despre ea și care, în schimb, încurajează, prin control insidios și spirit nativ manipulativ, o dinamică inegală, abuzivă după orice standarde. Alina, o femeie școlită, care e la curent cu teoriile feministe și care, în cariera ei, nu șovăie, pierde orice control și acceptă această dinamică, asumînd de bună voie condiția sclavei: „Mă lua în sclavie, mi-era clar că asta face. Eram sclava lui și îmi plăcea al naibii“.
Întregul proces prin care trece, ca printr‑o formă de severă dependență, e redat cu precizia notației unui terapeut care înregistrează tot ceea ce pacientul mărturisește febril, în criză. Cu atît mai mult cu cît această legătură deviantă și interzisă șochează și ultragiază pe absolut toată lumea: colegi universitari, proprietari rasiști la care Alina stă cu chirie, pe prietena cea mai apropiată, Eser, o intelectuală musulmană foarte critică față de orice formă de abuz în relație, nemaivorbind de familiile fiecăruia, ale căror reacții Alina le anticipează foarte credibil, inventariind toate stereotipurile care ar ieși, cel mai probabil, la iveală în cazul unei legături asumate public dintre o intelectuală laică și un turc la fel de ateu, dar care vine din cultura islamului. Iubitul fără nume mai e și violent – de o violență care se pierde în cromatica înșelătoare al erotismului, dar tot violență rămîne –, iar conflictul dintre ceea ce ar trebui să facă această femeie și ceea ce simte și încuviințează, în forme de abandon care aproape că o anulează, e teribil: „Nu îmi dau seama dacă vă puteți închipui cum e să fii profund atrasă de un om de care ți-e frică și care-ți spune că-l excită gîndul de a te chinui, deși îți dorești exact pe dos decît ce e el tentat să-ți ofere“. Cu atît mai admirabil exercițiul de a reda ficțional acest calvar, ghem de tensiuni și polarizări, amestec instabil de fascinație și stupefacție, revoltă și empatie pentru un sine în derivă, captiv propriilor fantasme și negații. Poate numai în romanul Lydiei Davis, Sfîrșitul poveștii, să fi văzut redate contracțiile unei fixații similare, cu certele diferențe dintre stiluri, dar unite, ca de un fir roșu, de această impetuozitate cu care totul e descris, totul are dreptul să iasă la suprafață, în ficțiune. Iar în ficțiunile scriitoarelor, privite foarte des cu așteptări care implică automat „universalitatea trăirii“, universalitate care se dovedește a fi, de multe ori, cea a „universului masculin“, așa o scurtare complexă și dezinhibată a interio/exteriorului unei femei e eliberator.
Tot acest proces de dependență masochistă, dublată de extaz al simțurilor și de adrenalina pe care o dă incertitudinea funcționează însă și ca un ecran high definition, pe care se proiectează limitări și vechi carențe din toți anii de mortificare a corpului și a simțurilor, ani modelați în spiritul raționalismului disciplinator și al stereotipurilor legate de frumusețe. Ani de chin și de neacceptare, profundă și vătămătoare. Alina are monologuri întregi în care aduce la lumină forme de limitare, mascate drept emancipare, care pentru ea, ca și pentru multe femei care au vrut să fie luate în serios în lumea dură, academică, în continuare dominată de bărbați, au fost, de fapt, nocive, adevărate forme de mutilare. Chiar spune la un moment dat că ceea ce societatea patriarhală a inclus și a acceptat dinspre femei, ca ipostazieri ale egalitarismului, a fost tot ceea ce le seamănă lor: forme de androginitate nemarcate prea mult de diferență. Acolo unde încep diferența și chiar metamorfozele ei feroce, neîmblînzite de dresajul social, egalitatea începe să ia forme de… nebunie. Uneori personajul ei chiar afirmă, cu ironie amară, că nu a vrut să facă pe nebuna, adică pe egala!
De la observații punctuale, culese din lumea în care se consideră perfect integrată, observații despre forme de normare a genurilor, (într-un unisex ipocrit adesea și limitativ), Alina ajunge să compare misoginia funciară și aproape imperceptibilă cu islamofobia, discutînd despre cum aceste două forme profund discriminatorii au un numitor comun și sînt generate de mecanisme de gîndire similare. Voi cita pasajul în întregime pentru că e foarte important pentru această miză a cărții, una deosebit de proteică și prea puțin, spre deloc, abordată și discutată în România, fie că vorbim despre ficțiune sau despre zone mai teoretice. Așadar: „Spuneam cu tărie că nu există islamofobie în lumea occidentală, ci doar reacții firești la un tip de abuz și demență colectivă care distruge vieți. Ei bine, pe atunci nu știam ce spun, nu știam ce înseamnă islamofobia și în ce constă ea. Acum știu. E în noi toți, e și în mine. Ca și misoginia. Unei femei misogine îi e rușine de tot ce are legătură cu feminitatea, îi e rușine să admită că are gusturi sau îndeletniciri femeiești și oricînd va consimți că o femeie e mai rea și mai vinovată decît un bărbat, inclusiv ea însăși. O femeie misogină valorizează în viața ei doar ceea ce are în comun cu bărbații, ia în serios doar zona de interferență și androginitate. Islamofobia se manifestă în mod analog – ignor tot ce are legătură cu religia în felul lui de a fi și de a se comporta. Valorizez doar bunurile comune, cum ar fi de exemplu plăcerea de a visa și vegeta, alegerea de a trăi la Londra“.
Pistele pe care le încorporează acest roman sînt foarte diverse și deloc univoce. Discuțiile pe care le generează structura dialogică a romanului (vezi schimbul epistolar pe teme feministe dintre Alina, care trăiește utopia senzualității, și Eser, prietena musulmană care idealizează laicitatea emancipatoare) sînt pline de tensiune și fiecare temă pe care o deschid generează, fără nici o exagerare, un tratament critic separat. Ar fi multe observații de făcut, de pildă, pornind de la schimbul de replici dintre cele două despre condiția femeii în țările musulmane sau despre diferențele dintre cele două culturi despre care vorbesc foarte des. Te poți întreba dacă nu există și forme specifice în care acestea se manifestă, și nu numai dominantele pe care le identificăm noi: elogiul rațiunii în Occident, o logică a inimii în Est. Sau îți poți chestiona propriile idiosincrazii, la contactul cu textul, ceea ce e o mare reușită a literaturii.
Un personaj care face ce nu trebuie și în ochii lumii, și după propriile standarde, e un personaj cu care te lupți și ca scriitor, și ca cititor. Alina, protagonista romanului Numele tău și alte erezii, are replici și reacții care pot să contrarieze, în special cele din spectrul cedării, care leagă împlinirea strictamente de întîlnirea cu celălalt. Rămîne, pînă la sfîrşit, un personaj puternic, afirmativ, unul care nu-și ascunde vulnerabilitatea, sinele plin de „erezii“ la contactul cu regulile sociale. Cumva, tot din registrul secret, se desprinde o altă „erezie“, un fel de punere în abis a tuturor acestor negocieri dure cu exteriorul normativ: Alina scrie o ficțiune care o oglindește, în contururile ei mari, pe cea trăită direct. Numele tău și alte erezii încorporează, așadar, și textul scris de Alina, o poveste medievală despre o iubire nepotrivită, dar plină și transformatoare, dintre un caligraf turc și o vindecătoare georgiană, pe care și-o face sclavă. Povestea inventată e plină de tandrețe, chiar dacă și acolo curge foarte mult sînge. Ce trăiește Alina e filmul palpitant al unor brutalități emoționale adictive, din care perspectiva dragostei tandre e decupată din cadru încă de la început. Iubitul fără nume se îngrijeşte de asta. Alăturarea, prin contraste și similitudini, dintre cele două ficțiuni este una cu mult miez, care adîncește semnificativ cartea.
Roman cu un puternic suflu feminist, roman de idei, roman erotic și saga a descoperirilor interioare, pe fundalul unor realități contemporane în dinamică accelerată, Numele tău și alte erezii este o carte care va stîrni, cel mai probabil, discuții și polemici, pentru că materialul pune pe masă subiecte tabu și vechi hobby horses din mai multe tabere. El continuă traseul unei scriitoare versatile, cu o formare complexă (a scris piese de teatru, scenarii de film, este doctor în filozofie și artist vizual, iar recomandările continuă), care a dat pînă acum trei volume, publicate toate la Editura Cartea Românească: Iubiri în cămașă de forță (2003), Legende androgine (2004) și Semnul lunii (2006). Pe lîngă partea ideatică, construită după structura dialogurilor ce reflectă poziții complexe, romanul acoperă și o seamă de realități politice și sociale acutizate: prigoana turcilor cu vederi critice la adresa lui Erdogan, anchetele desfășurate inclusiv în străinătate, Brexitul, rasismul insidios, condescendența prost trădată față de Estul producător de cunoaștere, dar care nu e totuși Vest (și în nici un caz nu e Londra!), și lista continuă. E greu de sintetizat un roman care atacă atîtea direcții, toate cu mize mari, toate legate de o situare aparte, într-un prezent și într-un concret reglate de valori parcă tot mai fragile și de stereotipuri tot mai puternice. Este una dintre cele mai curajoase ficțiuni de dată recentă pe care le-am citit, mustind de idei și însuflețită de o asumare necesară și mai degrabă rară: aceea a problematizării, prin prisma literaturii, a unor subiecte care, neaduse la lumină, pot naște monștri. Pentru cine se întreabă unde sînt cărțile cu alonjă ambiţioasă și mize feministe, Numele tău și alte erezii e un răspuns foarte puternic. Chiar unul cu care se poate polemiza pînă la orele mici.
Ilinca BeRNeA
Numele tău și alte erezii
Editura Polirom, Iași, 2017, 360 p.