Noua critică – între nostalgia esteticului şi (re)descoperirea ideologiei

Critica nu mai este, nu mai poate fi cea fost înainte de 1989. Funcţiile ei s-au diminuat, chiar dacă nu s-au schimbat radical. E suficient să ne închipuim că, în anii ’60, pentru o cronică în România literară se plătea un onorariu echivalent cu salariul unui profesor de gimnaziu debutant. Apoi, publicul chiar aştepta vocea criticului. Publicul era considerabil mai mare, o spun tirajele de atunci, iar cronicile deveneau evenimente culturale dezbătute. Astăzi, totul s-a comprimat, s-a „democratizat“. Iar criticul scrie pentru o lume literară/ culturală care nu e chiar enclavizată, dar nu e nici tocmai deschisă. Dincolo de acest aspect – să-l numesc sociologic? –, criticul devine interesant pentru un public mai larg abia atunci cînd emite judecăţi politice, cînd se situează în spaţiul public. Judecăţile estetice nu mai fac audienţă. Aici e relevantă orice comparaţie între numărul de accesări on-line ale unei cronici cu cel al unui articol cu teme politice. E cumva normal, lamentările de orice fel n-au sens. Interesul publicului va fi întotdeauna în favoarea politicului.   Pe de altă parte, întreaga concepţie cu privire la autonomia esteticului – care a fost esenţială în comunism – nu poate fi azi privită decît cu nostalgie. Inevitabil, principiul […]