„Noua dezordine sociala“

Nu sint un devorator de film francez, dar nu mi-e frica de judecati transante atunci cind sint in proximitatea certitudinii. Cinematografia franceza, in nobila traditie a cosmopolitismului cultural, are cea mai solida politica de coproductii. Desi domina cantitativ aceasta piata, Statele Unite pastreaza inca, chiar daca vagi, radacini preconceptuale care o situeaza si acum pe frecventa conflictuala a ciocnirii civilizatiilor. (In acest sens, inca astept o coproductie SUA-Irak sau, si mai febril, una SUA-Coreea de Nord.) Franta a stiut sa transforme un viespar politic colonial intr-un corn al abundentei interculturale de sorginte postcoloniala (judecata e valabila, pe o alta scara a intensitatii, si in cazul Marii Britanii). In virtutea acestei premise, cinematograful francez pune accent pe colaborarea cu fostele colonii. Nu lipsesc, natural, coproductiile franco-israeliene, rezultat al unei clare realitati sociale care obliga: Hexagonul are cea mai mare comunitate de evrei la nivel european. Dar mai intervin, nu in ultimul rind, liberalismul, toleranta, deschiderea, solicitudinea fata de schimbul cultural cu cele mai invaluite civilizatii. Sarbatoarea Filmului Francez din acest an a oferit, la sectiunea coproductii, o selectie corecta. Usoara deplasare a mizei productiilor de pe estetic pe un tezism socio-politic nu incumba o vina a selectorului, ci mai degraba puncteaza […]