Noua muzică veche

În 2007, la Festivalul Internaţional „George Enescu“, celebrul ansamblu de muzică veche Hesperion XXI, condus de fondatorul său, Jordi Savall, a cîntat la Ateneu piese din repertoriul spaniol al secolului al XVII-lea. Atunci s-a întîmplat un lucru neobişnuit, care a ridicat publicul în picioare şi i-ar fi făcut şi pe cei mai cunoscuţi pianişti şi dirijori prezenţi la Bucureşti să înverzească de invidie: pe la mijlocul concertului, chitaristului din grup i-a venit rîndul pentru un moment solistic, în care a interpretat o lucrare altfel foarte cunoscută printre colegii într-ale ciupitului – Canarios de Gaspar Sanz. La sfîrşit, biata vedetă de conjunctură se simţea aproape jenată de aplauzele interminabile, scoasă la rampă în cîteva rînduri de un Savall amuzat şi ironic-ceremonios. De unde un asemenea succes? Asta m-am întrebat şi cînd mi-am rotunjit colecţia de CD-uri editată de Naxos cu integrala sonatelor pentru lăută de Silvius Leopold Weiss, cu Robert Barto pe copertă. Început în 1997, proiectul a ajuns la a noua înregistrare, fiecare dispunînd invariabil de cîte trei lucrări. Dacă 27 de suite par o realizare greu de egalat chiar şi de Bach, nu înseamnă că raftul va avea loc pentru toate, căci Weiss se opreşte abia la rotunjimea sutei. […]