Noul dicţionar al Nouvorbei: binom, justiţie paralelă etc.

Vă mai aduceţi aminte ce politician şi în ce împrejurare a lansat pentru prima oară în spaţiul public termeni precum „Binomul“, „Statul Paralel“, „Justiţia Paralelă“, „Divizia Presă“ ş.a.  deveniţi, în ultimii doi ani, omniprezenţi în limbajul politicienilor şi gazetarilor care au dosare penale? Era în februarie 2015 şi Elena Udrea, încolţită de oamenii legii, ieşea la televizor pentru a vorbi despre pericolele ce ameninţau democraţia din România. Vorbea ca şi cum ar fi fost o victimă inocentă a unor forţe oculte, despre a căror evoluţie ştia şi… nu ştia, pentru că, deşi timp de zece ani se aflase în imediata apropiere a celui mai puternic om din stat, fiind ea însăşi un factor de putere, sfîrşitul preşedinţiei lui Traian Băsescu, în decembrie 2014, aruncase în aer „statul de drept“ atît de intens edificat, consolidat şi mult trîmbiţat pînă atunci de „inventatorii“ lui, aflaţi mai nou în tabere adverse. Cu un tupeu care nu i-a lipsit niciodată, fosta pupilă a creatorului „statului de drept“ (mult hulit astăzi de toţi cei care îşi simt carierele şi averile ameninţate de posibila funcţionare corectă a instituţiilor statului) s-a folosit pentru a-şi transmite mesajul de acele instituţii de presă care acuzaseră şi pînă atunci disfuncţionalităţi majore în aplicarea legii şi politizarea justiţiei.

Partitura interpretată de fosta ministră a turismului, ale cărei abuzuri nu fuseseră pînă atunci anchetate şi, cu atît mai puţin sancţionate, a fost ulterior preluată pe diferite voci de majoritatea oamenilor politici, fără deosebire de ideologie sau apartenenţă politică, a patronilor de presă şi a mercenarilor din presă care au avut şi au probleme cu legea. S-a ajuns ca, în ultimii trei ani, aproape oricine este suspectat, anchetat sau trimis în judecată din motive de abuz în serviciu sau corupţie să pretindă că este o victimă a Binomului şi a Statului Paralel, „instituţii“ la fel de vagi precum Ţinutul Norilor, cîtă vreme nimeni dintre cei aflaţi la putere nu le poate controla şi nimeni dintre cei aflaţi în interior nu poate fi tras la răspundere pentru o faptă sau alta.

Aşadar, în acest scenariu repetitiv, toţi sînt victime şi nimeni nu este vinovat, în afara Sistemului ce funcţionează implacabil şi impersonal. O versiune edulcorată a realităţii, destinată celor nedeprinşi cu efortul de a gîndi şi de a pune sub semnul întrebării opiniile furnizate drept adevăruri absolute de inşi atotştiutori ce ocupă seară de seară ecranele televizoarelor.

Asistăm din ce în ce mai stupefiaţi la un experiment social tot mai amplu, prin care politicieni corupţi (atît dintre cei care au fost la putere, cît şi dintre cei care o deţin acum), susţinuţi de o armată de mercenari media încearcă să ne convingă că dreptul de a fura trebuie legiferat, că alegerile odată cîştigate le conferă învingătorilor dreptul de a se comporta ca stăpîni absoluţi ai prezentului şi viitorului naţiei, fără ca vreo instituţie a statului sau vreun ins oarecare să le ceară vreodată socoteală pentru incompetenţă, pentru abuzuri şi pentru încălcarea legilor. Legi pe care, de altfel, sînt dispuşi să le schimbe în orice moment în interesul lor personal şi imediat.

Propagandiştii aflaţi în slujba corupţiei transpartinice resuscitează azi două dintre lozincile ce figurează pe faţada Ministerului Adevărului, din distopia lui Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru: „Libertatea este sclavie“ şi „Ignoranţa este putere“. Acestora li se adaugă o altă lozincă, de o originalitate greu de contestat: „Dreptul la furt din banii publici este obţinut prin alegeri libere şi trebuie protejat prin lege“. Şi mi se pare evident că, pentru ca un astfel de experiment social să aibă şanse de reuşită, nu e nevoie de cetăţeni, ci de o populaţie amorfă, incapabilă să sesizeze absurditatea, incompetenţa şi lipsa de logică a demersurilor celor aflaţi la conducere. Cum altfel am putea înţelege consecvenţa cu care apar în fruntea ministerelor „capete conducătoare“ a căror singură preocupare este să emită prostii pe bandă rulantă? Reiau aici un pasaj tulburător de actual din romanul lui Orwell: „Secţia Documente, la urma urmei, nu era decît o singură branşă în Ministerul Adevărului, a cărui primă îndatorire nu era de a reconstrui trecutul, ci de a oferi cetăţenilor Oceaniei ziare, filme, cărţi de şcoală, programe de tele-ecran, piese de teatru, romane – orice modalitate de informare, de educare sau de recreere, de la statuie la lozincă, de la poezia lirică la tratatul de biologie şi de la abecedar la dicţionarul Nouvorbei. Şi Ministerul nu avea numai de asigurat diversele necesităţi culturale ale Partidului, ci şi de repetat întreaga operaţie la un nivel mai jos, în folosul proletariatului. Exista un lanţ întreg de subsecţii separate care se ocupau cu literatura pentru proletari, cu muzica, teatrul şi distracţiile în general. Aici se scoteau ziare de aruncat la gunoi în care nu găseai aproape nimic altceva decît sport, crime şi horoscopuri, se produceau povestioare senzaţionale de doi bani, filme numai despre sex şi cîntece sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice, la un caleidoscop special numit versificator“. Nu vi se pare cunoscut acest tablou?

Şi să mai crezi că doar literatura se inspiră din viaţa de zi cu zi!