Vă mai aduceţi aminte ce politician şi în ce împrejurare a lansat pentru prima oară în spaţiul public termeni precum „Binomul“, „Statul Paralel“, „Justiţia Paralelă“, „Divizia Presă“ ş.a. deveniţi, în ultimii doi ani, omniprezenţi în limbajul politicienilor şi gazetarilor care au dosare penale? Era în februarie 2015 şi Elena Udrea, încolţită de oamenii legii, ieşea la televizor pentru a vorbi despre pericolele ce ameninţau democraţia din România. Vorbea ca şi cum ar fi fost o victimă inocentă a unor forţe oculte, despre a căror evoluţie ştia şi… nu ştia, pentru că, deşi timp de zece ani se aflase în imediata apropiere a celui mai puternic om din stat, fiind ea însăşi un factor de putere, sfîrşitul preşedinţiei lui Traian Băsescu, în decembrie 2014, aruncase în aer „statul de drept“ atît de intens edificat, consolidat şi mult trîmbiţat pînă atunci de „inventatorii“ lui, aflaţi mai nou în tabere adverse. Cu un tupeu care nu i-a lipsit niciodată, fosta pupilă a creatorului „statului de drept“ (mult hulit astăzi de toţi cei care îşi simt carierele şi averile ameninţate de posibila funcţionare corectă a instituţiilor statului) s-a folosit pentru a-şi transmite mesajul de acele instituţii de presă care acuzaseră şi pînă atunci disfuncţionalităţi majore în aplicarea legii şi politizarea justiţiei.
Partitura interpretată de fosta ministră a turismului, ale cărei abuzuri nu fuseseră pînă atunci anchetate şi, cu atît mai puţin sancţionate, a fost ulterior preluată pe diferite voci de majoritatea oamenilor politici, fără deosebire de ideologie sau apartenenţă politică, a patronilor de presă şi a mercenarilor din presă care au avut şi au probleme cu legea. S-a ajuns ca, în ultimii trei ani, aproape oricine este suspectat, anchetat sau trimis în judecată din motive de abuz în serviciu sau corupţie să pretindă că este o victimă a Binomului şi a Statului Paralel, „instituţii“ la fel de vagi precum Ţinutul Norilor, cîtă vreme nimeni dintre cei aflaţi la putere nu le poate controla şi nimeni dintre cei aflaţi în interior nu poate fi tras la răspundere pentru o faptă sau alta.
Aşadar, în acest scenariu repetitiv, toţi sînt victime şi nimeni nu este vinovat, în afara Sistemului ce funcţionează implacabil şi impersonal. O versiune edulcorată a realităţii, destinată celor nedeprinşi cu efortul de a gîndi şi de a pune sub semnul întrebării opiniile furnizate drept adevăruri absolute de inşi atotştiutori ce ocupă seară de seară ecranele televizoarelor.
Asistăm din ce în ce mai stupefiaţi la un experiment social tot mai amplu, prin care politicieni corupţi (atît dintre cei care au fost la putere, cît şi dintre cei care o deţin acum), susţinuţi de o armată de mercenari media încearcă să ne convingă că dreptul de a fura trebuie legiferat, că alegerile odată cîştigate le conferă învingătorilor dreptul de a se comporta ca stăpîni absoluţi ai prezentului şi viitorului naţiei, fără ca vreo instituţie a statului sau vreun ins oarecare să le ceară vreodată socoteală pentru incompetenţă, pentru abuzuri şi pentru încălcarea legilor. Legi pe care, de altfel, sînt dispuşi să le schimbe în orice moment în interesul lor personal şi imediat.
Propagandiştii aflaţi în slujba corupţiei transpartinice resuscitează azi două dintre lozincile ce figurează pe faţada Ministerului Adevărului, din distopia lui Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru: „Libertatea este sclavie“ şi „Ignoranţa este putere“. Acestora li se adaugă o altă lozincă, de o originalitate greu de contestat: „Dreptul la furt din banii publici este obţinut prin alegeri libere şi trebuie protejat prin lege“. Şi mi se pare evident că, pentru ca un astfel de experiment social să aibă şanse de reuşită, nu e nevoie de cetăţeni, ci de o populaţie amorfă, incapabilă să sesizeze absurditatea, incompetenţa şi lipsa de logică a demersurilor celor aflaţi la conducere. Cum altfel am putea înţelege consecvenţa cu care apar în fruntea ministerelor „capete conducătoare“ a căror singură preocupare este să emită prostii pe bandă rulantă? Reiau aici un pasaj tulburător de actual din romanul lui Orwell: „Secţia Documente, la urma urmei, nu era decît o singură branşă în Ministerul Adevărului, a cărui primă îndatorire nu era de a reconstrui trecutul, ci de a oferi cetăţenilor Oceaniei ziare, filme, cărţi de şcoală, programe de tele-ecran, piese de teatru, romane – orice modalitate de informare, de educare sau de recreere, de la statuie la lozincă, de la poezia lirică la tratatul de biologie şi de la abecedar la dicţionarul Nouvorbei. Şi Ministerul nu avea numai de asigurat diversele necesităţi culturale ale Partidului, ci şi de repetat întreaga operaţie la un nivel mai jos, în folosul proletariatului. Exista un lanţ întreg de subsecţii separate care se ocupau cu literatura pentru proletari, cu muzica, teatrul şi distracţiile în general. Aici se scoteau ziare de aruncat la gunoi în care nu găseai aproape nimic altceva decît sport, crime şi horoscopuri, se produceau povestioare senzaţionale de doi bani, filme numai despre sex şi cîntece sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice, la un caleidoscop special numit versificator“. Nu vi se pare cunoscut acest tablou?
Şi să mai crezi că doar literatura se inspiră din viaţa de zi cu zi!
Heritabilitatea este procentajul care explică ce proporție din varianța unei trăsături în cadrul unei populații este determinată de materialul genetic în comparație cu alți factori (de „environment”). Mai simplu, heritabilitatea răspunde la întrebarea: cât de bine fenotipul unei populații de copii corelează cu cel al părinților. (http://www.scoala-de-psihologie.ro/herita-he-ri-ta-bi-ce-i-asta-fratele-meu/)
Gradul în care un caracter al unui organism este mai degrabă moştenit decât atribuit unor factori din mediul intern dau extern
0,5-1% ar indica o disponibilitate crescută la ”înnoire”; sub 0,5% – una scăzută (”tradiționalism, conservatorism)
După incursiunea-n genetică, citat din Carmen Mușat: Propagandiştii aflaţi în slujba corupţiei transpartinice resuscitează azi două dintre lozincile ce figurează pe faţada Ministerului Adevărului, din distopia lui Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru: „Libertatea este sclavie“ şi „Ignoranţa este putere“. Acestora li se adaugă o altă lozincă, de o originalitate greu de contestat: „Dreptul la furt din banii publici este obţinut prin alegeri libere şi trebuie protejat prin lege“. Şi mi se pare evident că, pentru ca un astfel de experiment social să aibă şanse de reuşită, nu e nevoie de cetăţeni, ci de o populaţie amorfă, incapabilă să sesizeze absurditatea, incompetenţa şi lipsa de logică a demersurilor celor aflaţi la conducere.
O stimez pe Carmen Mușat a contre coeur – și-mi dau seama de ce: aruncă dezinvolt enunțuri contradictorii (cînd nu stupefiante, gen ”asistăm tot mai stupefiați”. Ei cît de stupefiat poate fi cineva?) Deci, n-avem ”experiment social” ci e o politică deja bine articulată; Iar demersurile conducătorilor se-nscriu în logica politicii lor – nu-s nicidecum ilogice. Dar pentru ca toate astea să se producă, e nevoie de ”o populație amorfă”, unde indicele de heritabilitate tinde către 0; un fel de șeptel uman.
Invocarea distopiei lui Orwell – Anul 1984 – ca model de ”citire” a lumii noastre de azi, aduce a caragialianism – unde se ia-n derîdere heritabilitatea firavă a societății românești din ultimele două secole. Mai arată și o exagerare a ”adevărurilor” lui Orwell – de care singur s-ar mira pînă și autorul; precum și oarece nostalgie a lecturilor de tinerețe ale d-nei Mușat. Mai interesant este că Orwell a apărut în spațiul românesc ca un vizionar al dictaturii, pentru ca acum opera sa de căpătîi să fie-mbogățită cu nota ”viziune asupra-ntregii societăți de consum contemporane”. De unde, consumul – formă a dictaturii. A dictaturii cui? Oligarhie, plutocrație, Oculta Mondială – unde nu comunism kimirsenist? Sau a lăcomiei umane, încurajată – de nu stimulată – de ”valorile liberale”, între care Mîna Nevăzută a Economiei? Ar fi o discuție interesantă dacă textul dnei Mușat n-ar fi expediat într-un ambalaj de aluzii culturale și citate din Orwell. Dar ce-ar avea toate astea aface cu Nuți Udrea? C-un mic efort de imaginație, s-ar putea susține că Nuți știe că ”patru picioare e bine”. Unde iar avem imaginea unei heritabilități minime, din vremea ”animalului cu două spinări”.
Exceptionala caracterizare a actualei guvernari a Romaniei: „Dreptul la furt din
banii publici este obtinut prin alegeri libere si trebuie protejat prin lege” !
Nu mai trebuie adaugat nimic: asta-i programul de guvernare alde-psd …
Absolut NIMIC nou !
dar absolut NOU nimic !
Toate-s vechi ! și nu doar la fel de urîte, ci chiar și mai ….
Ceea ce nu este absolut deloc nou, căci Răul și Urîtul, se știe,
aduc de la sine, și mai mult Rău, și mai mult Urît !
Doar cei care se fac că descoperă « americi »
și « orwell-isme » prăfuite în …. « Demenția » omenească
întrețin mizeria amalgamului Vechi de cînd Lumea
fără nici măcar vreun « dicție »-onar(istmă) !
Un text trist, îndrăzneţ, cu mesaj inimos . Aşa nu mai merge. Oamenii de ştiinţă se ceartă de mult timp: relaţia între cultură şi genetica, heribilitatea. Aproape toate deosebiri culturale sunt produse de istorie şi de mediul ambiant. Cea ce deosebeşte pigmeii din desertul Calahari de locuitorii Parisului este în primul rând rezultatul unei alte istorii şi unui alt mediu ambiant, în nici un caz rezultatul altor „gene“. Edgar O. Wilson: Consilience. The Unity oft the Knowledge (Von den Genen zur Kultur, Seite 192, aus: Die Einheit des Wissens. 1998).
… „…. Propagandiştii aflaţi în slujba corupţiei transpartinice resuscitează azi două dintre lozincile ce figurează pe faţada Ministerului Adevărului, din distopia lui Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru: „Libertatea este sclavie“ şi „Ignoranţa este putere“. Acestora li se adaugă o altă lozincă, de o originalitate greu de contestat: „Dreptul la furt din banii publici este obţinut prin alegeri libere şi trebuie protejat prin lege“. Şi mi se pare evident că, pentru ca un astfel de experiment social să aibă şanse de reuşită, nu e nevoie de cetăţeni, ci de o populaţie amorfă, incapabilă să sesizeze absurditatea, incompetenţa şi lipsa de logică a demersurilor celor aflaţi la conducere…. „….
Teoreticienii sociologi (Sozialisationstheoretiker) cred că culturile unor societăţi diferite pot di deosebite până la infinit, au deosebiri foarte mari. Teoreticienii genetici (Erblichkeitstheoretiker) cred că culturi foarte diferite pot genera însuşiri (Merkmale) foarte asemănătoare. Ambele părţi au căzut de acord: „aproape toate deosebiri culturale sunt produse de istorie şi de mediul ambiant“.
De remarcat formularea lui Edgar O. Wilson pentru intelectuali şi politicieni:
„ Alege societatea pe care vrei să o promovezi şi fi pregătit să trăieşti cu herabilităţile ei. Nu încerca contrariul şi anume să practrici o politică socială (Sozialpolitik) numai pentru a schimba heribilitatea. Pentru a obţine rezultatele cele mai bune sprijină, promovează (fördere) mai bine indivizi în loc de grupuri“. La aniversarea 2018 se pot constata rupturile brutale în societatea civică 1919- 1939, 1939- 1989 cei 50 de ani dictatura autohtonă, 1989-2017. Dezastrul celor 50 de ani de dictatură, violenţă şi cruzime prin care s-au impus transformările politice în societate se simt pâna azi în mod foarte dureros. Acel „om nou“ (omogenizarea e ţel suprem la ambele dictaturi, români ortodoxi la interbelici & omul socialist în naţionalcomunism) e rezultatul schimbărilor violente a „ heribilităţii“, prin politica brutală practicata un secol de statul naţional unitar centralizat? Această „istorie a României.“(Altfelitatea, Lucian Boia), cu ideia politică de schimbare a heribilităţii (bine explicat de E. O. Wilson) impusă de regimurile dictatoriale de la Bucureşti are preţul ein. Cred că autoarea avertizează de mult timp pe drept, acuză „semidocţii“ necruţător, caută sincer o ieşire din această „istorie“ blestemată în care statul naţional unitar centralizat & guvernul atacă, lovesc, păgubesc locuitorii în mod nemilos. E deajuns. Strada a arătat în ianuarie 2017 lumii intregi: societatea civica românească ştie ce vrea şi ce nu vrea. Observatorul cultural e de mult timp un glas credibil al spiritului civic dezlănţuit 1989, este un izvor nesecat care crează încredere şi speranţă în toată ţara. Am încredere în autorii publicaţiei observator cultural!
La Bucureşti 2017 E. Macron a invitat România să participe la „refondarea“ UE accetuând faptul că începe în ţara proprie cu transformări (sprijină copiii la şcolile din banlieu) în interior, în Franta (cartea sa: Revoluţia, cere o revoluţie culturală franceză azi). La arte TV „28 minutes“ domnul M. Finkielkraut a acuzat ideologia egalitară a generaţiei politice „1968“ vinovată pentru scăderea nivelului de educaţie în şcolile publice franceze. Cum e situaţia în educaţie, învăţământ în România azi? Care priorităţi are noul „Minister al Culturii şi Identităţii naţionale“? Cu câte limbi „literare“, cu câte „literaturi“ (culturi) se prezintă România la Buchmesse 2018 la Leipzig? E. Macron a participat la deschiderea Buchmesse Frankfurt Main 2017, a accentuat rolul important al literaturii şi culturii.
Omnis cultura ex cultura. Edgar O Wilson.
Fiecare societate crează cultură şi cultura la rândul ei crează societatea.
Ce e de sărbătorit la aniversarea 2018?