Fiecare tîrg de carte aduce noutăți. Cărți scrise de multă vreme, altele abia terminate, destule reeditări, traduceri din clasicii literaturii universale, cărți ale unor autori care debutează în 20 de limbi și în 30 de țări, cărți pentru copii, manuale școlare, enciclopedii, atlase, dar ce nu putem găsi la un tîrg de carte. Cărți mai vechi sau mai noi, apărute într-un timp rezonabil, astfel ca prezentatorii să apuce măcar să se uite prin volumele proaspăt tipărite, sau volume ce vin alergînd de la tipografie pe ultima sută de metri, și editorii se grăbesc să prezinte cartea, „Da, poftiți, există!“. Variante. Am ales, acum, cu puțin timp înainte de deschiderea unui nou Tîrg Gaudeamus 2017, cîteva volume, care au intrat în librării înainte ca ele să fie prezentate la marele bal al cărților. Profităm de ocazie ca să atragem atenția asupra cîtorva.
În selecția mea, subiectivă și întîmplătoare, după cum e și destinul cărților, nu doar al oamenilor, prima mare, plăcută surpriză este un amplu eseu pus sub genericul Ușa, o geografie intimă (Editura Nemira, 2017, traducerea din limba franceză de Anca Măniuțiu, carte apărută cu concursul Institutului Cultural Român), semnat de polivalentul critic de teatru, teoretician, eseist, atent cititor și versat călător, un adevărat muncitor intelectual, în bună tradiție camilpetresciană, l-am numit pe George Banu. Care, ajuns deja la senectute, cînd gloriile obosite ale culturii trăiesc doar din capitalul simbolic și din prestigiul agonisite în timp, ne surprinde în ultimii ani prin prospețimea ideilor vehiculate, analizate și realmente frumos povestite în tot atîtea noi volume. Parisul personal – trei volume care mai de care mai chichirisite și garnisite cu frumoase fotografii de Mihaela Marin (Trăiască !) – era o frumoasă proză de bună calitate dedicată unui mare oraș. De această dată, lui George Banu i se pune pata, cum se zice într‑un limbaj colocvial, pe uși. Pe ușă. Ușa ca temă de meditație. De unde pînă unde? Simplu. Existau antecedente pentru astfel de abordări. Acum sînt culese exemple cu uși și porți. Din teatru, din filme, din filozofia culturii, din arta observației, nu în ultimul rînd din frecventarea asiduuă a muzeelor și a colecțiilor de artă. Autorului îi place să cerceteze lumea din jurul său. Aproapele sau departele, scena de teatru, fotoliul de acasă, scaunul de la vreun bistro din apropiere. Dovedit un fin connaisseur, consumator și pe alocuri chiar colecționar de artă, George Banu își permite să sucească pe toate părțile semnificațiile multiple ale ușii. Putea fi fereastra. Sau scara. Sau noaptea, nopțile, despre care a scris atît de frumos în Nocturne. Dar ușa e cea care limitează golul și plinul, cea care proiectează în simbolic închiderea sau deschiderea, cea care deslușește între clarobscur și umbrele de tot felul, absența sau prezența… Uși închise sau deschise, existente sau doar închipuite, din lemn în general – nu am depistat prezența termopanului în lucrările selectate de Banu. Stări, sentimente, emoții, pasiuni, vise, universul mic – un joben, gratii sau scene de interior. Picturile sînt luate la tocat mărunt și analizate sub spectrul ideii călăuzitoare a eseului. Lucrările aparțin unor nume clopoțitoare (Vermeer, de Hooch, Velásquez, van Gogh, Fragonard etc.) sau mai puțin cunoscute (Vilhelm Hammershoi, Léon Spilliaert, Helene Schjerfbeck etc.). Toate tablourile selectate din varia muzee europene de către un autor, care chiar iubește arta, sînt supuse unor comentarii și subtile analize ce ne obligă și pe noi să gîndim. Nu doar să căscăm gura la niște tablouri – sînt bine reproduse în volumul scos de tipografia Prodcom SRL, bravo și lor! – unele puțin cunoscute (sau deloc!) – care devin sursa unor subtile interpretări. Căci asta este lecția adevărată a unui eseu, să ne sustragă din spațiul fără contur al efemerului inconsistent și să ne atragă în sfera ideilor înalte. Ușa, o geografie intimă, o carte fermecătoare, oferind idei și delicii autumnale, atunci cînd afară deja plouă, străzile sînt pustii și deseori telefoanele sună în gol.
Un nou roman al japonezului Yasushi Inoue (1907-1991), cu un titlu care spune aproape totul, Favorita (Editura Humanitas Fiction, 2017, traducere din japoneză de Anca Focșăneanu), al lui Yasushi Inoue, consolidează și la noi nu doar prestigiul unor Kawabata și Mishima, ci și popularitatea lor în spațiul autohton. Un roman care ar putea fi calificat ca istoric, dacă nu ar fi și psihologic. Un roman construit pe o canava de întîmplări reale și personaje care chiar au existat, împănat cu detalii și multă culoare, pe care doar imaginația bogată a autorului le poate impregna de parfumul căutării timpului pierdut. Subiectul romanului este extras din istoria Chinei secolul al VIII-lea și nu din cel al Japoniei, încă necoagulată ca stat unitar la acea vreme. Cea care urma să devină „favorita“ Împăratului Huanzong este o frumoasă tînără (Yang Yuhuan), soția fiului împăratului. Nora, cum ar veni mai pe românește. Cum tatălui îi place de noră, printr-un simplu ordin imperial o face pe tînăra soție să-și abandoneze soțul și să treacă în gineceul imperial. Echivalentul haremului oriental – gineceu în limba română nu prea știu cum vine, dar aproximez și eu după opțiunea traducătoarei. O versată cunoscătoare a literaturii nipone, ba chiar am descoperit recent că e și autoarea unei cărți de călătorie despre fascinanta Japonie. Bun, favorita își vede de viața ei și, dintr-o simplă curtezană imperială ajunge să fie chiar un fel de soție numărul doi – titulara postului e ștearsă, ca și inexistentă –, care va influența istoria Chinei acelor ani. Extrem de interesant povestite toate întîmplările, extrem de bine conturate personajele, chiar și cele secundare. Un eunuc care trage sforile la Palatul Imperial – denumirile de locuri au parfumul stampelor de epocă –, generali și prim miniștri, conițe fel de fel, ostași, copiii nu se văd, nu se aud, viața de familie la nivel cotidian practic nu există. Multă tensiune în înlănțuirea evenimentelor, viața unui om nu înseamnă nimic. Azi ești, mîine nu. „Favorita“ se adaptează din mers noului său loc de muncă și reușește să se descurce bine printre intrigile ce se ițesc în jurul împăratului. Și în jurul ei. Cum, necum, scapă cu viață chiar și după ce imperiul se prăbușește. Sînt citate cîteva lucrări de epocă – nu am avut timpul necesar să verific ce e cu ele –, lucrări care, în mod cert, au servit prozatorului pentru a da contur nu doar favoritei imperiale, ci unui întreg univers. O capodoperă a lui Inoue această Favorita, care se adaugă unor cărți precum Pușca de vînătoare, Cupa de cleștar și Maestrul de ceai, care m-au impresionat deopotrivă. Păcat că Inoue nu a luat și el Premiul Nobel ca și Mishima Kawabata și, mai nou, anglojaponezul premiat în 2017, Kazuo Ishiguro. O nedumerire tot a rămas: 3.000 de femei în gineceul imperial? Măi, să fie!
Am profitat de faptul că am tot hălăduit prin China medievală, pentru a citi apoi o carte a unui autor chinez, Gao Xingjian, contemporan cu noi. Care este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2000, autor care scrie despre chinezi și China contemporană așa cum simte el lumea din jur. Volumul ce strînge laolaltă șase povestiri scrise după ce Gao Xingjian era deja premiat – dar și autoexilat în Europa, din 1987 (probleme cu autoritățile chineze, interdicții, șicane, bine că n-a pățit-o mai rău, nu toți scriitorii se pun bine cu puterea etc.) – se numește O undiță pentru bunicul meu (Editura Polirom, 2017, traducerea din chineză și note de Irina Ivașcu). Una mai frumoasă ca alta. Povestirile. Doi tineri însurăței care se plimbă hai-hui, printre niște ruine ale trecutului – numele eroinei, Fangfang, mi se pare foarte frumos –, un banal incident rutier (Accidentul) devoalează aceleași emoții și trăiri ca și unul consumat în buza Oborului – buluceală de gură‑cască, miliție-poliție, vorbe care zburătăcesc în toate părțile mistificînd o realitate care se consumă rapid. Crampe – oare cum o suna pe chinezește cuvîntul ? – este o excelentă incursiune a unui înotător care se avîntă în mare și care cu greu se salvează. În indiferența celor care-și văd de ale lor pe o plajă care ar putea fi un continent întreg. Cîți dintre noi nu mor singuri, pe te miri unde, în timp ce oamenii din preajmă ridică din umeri? Povestirea care dă titlul volumului cred că este cea mai consistentă și mai bine închegată sub toate aspectele. Un nepot cumpără o undiță de bună calitate, telescopică, formată din zece segmente, pentru un bunic cam prăpădit și prăpăstios, care a apucat și anii Revoluției Culturale – povestirea e scrisă la Beijing, datată 18 iulie 1986, cu puțin înainte ca autorul ei să plece la Paris – și cei doi peripatetizează pe malul unei ape, memoria colectivă a Chinei, trecutul și prezentul intersectîndu-se în fel și chip. Ceea ce se petrece în China reală se suprapune peste ceea ce se transmite la televizor la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic – Radu Cosașu ar putea confirma ce e cu meciurile în care apar fotbaliști precum Maradona, Burruchaga sau Rummenigge –, decupaje de viață, crîmpeie extrem de intense din existența unor oameni obișnuiți, acei oameni de prisos ai lui Cehov, care trăiesc așa cum le e dat. Doar undița supraviețuiește memoriei unui bunic care nu mai e. Impresionant text despre o Chină mai altfel decît o percepem din clișeele care circulă, impresionanți atît bunicul, cît și nepotul, care ne fac să plonjăm la rîndul nostru în amintire. Avem timp pentru așa ceva? Sau literatura și cititul ne sînt de ajuns? Întrebarea rămîne suspendată în gol.
Sigmund Freud este un nume greu de ocolit pentru cei care cochetează cu lumea artelor. Că e vorba de literatură, de arte plastice, de teatru, cinema etc., implicînd la modul natural lumea ideilor. Fără să fiu o cunoscătoare într-ale psihanalizei, al cărei părinte este doctorul de la Viena, cu faimoasa lui canapea cu tot, mi-am mai vîrît nasul prin cărțile lui Freud. Sau prin cele care s-au scris despre el. Că e vorba de Jung, de Otto Rank sau de Adler, nume care au dus mai departe cercetările legate de subconștient, copilărie, inconștient, viață sexuală, ego, sine, supraeu și tot ceea ce se mai întîmplă prin mințile noastre. Că e vorba de psihiatrie, psihologie și de atîtea teorii sofisticate ce ating subiecte gingașe. Ceva cărți despre toate acestea mi-au picat, de-a lungul timpului, în mînă, chiar dacă nu le-am acordat, în mod cert, atenția cuvenită. O masivă monografie Freud. O viață pentru timpul nostru a lui Peter Gay, tradusă și la noi acum cîțiva ani la Editura TREI, și o alta, la fel de masivă, Jung. O biografie (autor, Deirdre Bair, la aceeași editură) mi-au stîrnit curiozitatea. Cîteva zile. Apoi au venit alte teme, cărți, întîmplări, evenimente și Freud a rămas un subiect/autor deschis pentru mine. Poate și pentru alți cititori. Tocmai de aceea atrag atenția asupra apariției uneia dintre cele mai importante lucrări ale lui Sigmund Freud în limba română, Totem și Tabu. O interpretare psihanalitică a vieții sociale a popoarelor primitive (Editura Herald, 2017, traducere și o substanțială Notă despre Sigmund Freud și operele sale, semnată de Gabriel Avram), care ar putea redeschide, atît pentru mine, dar poate și pentru alții, interesul pentru Freud. Și pentru teoriile lui. Unele aplicabile în analiza operelor de artă, altele direct legate de diverse terapii și tratamente psihiatrice. În prefața cărții, Freud ne spune clar: „Volumul de față își propune să fie o punte între cercetătorii etnologi, lingviști și folcloriști, pe de o parte, și cei din domeniul psihanalizei, pe de altă parte, încercînd să le ofere și unora, și altora toate instrumentele care le lipsesc; primilor, o inițiere suficientă în noua metodă psihanalitică; ultimilor, o stăpînire suficientă a materialelor care așteaptă să fie valorificate de către ei“. Simplu. Clar. Concis. Totem și tabu a apărut în 1905. Sîntem în 2017. Ce și cum va mai fi, nu știm bine. Aproximăm. Cu și fără Interpretarea viselor, așa cum propunea Freud, încă din 1900.