E buluceală mare iar în materie de noi apariții editoriale. Am selectat pentru această nouă rundă de comentarii cîteva cărți asupra cărora vreau să atrag atenția. Dincolo de subiectele de mare interes (Hrușciov, situația din Turcia și din Moldova de azi), dincoace de editurile mai puțin vizibile (Cetatea de Scaun – Tîrgoviște), unde apar, iată, cărți remarcabile. Avem dovada pe biroul meu. Ar fi păcat să fie ratate.
O carte surprize-surprize – oare ce-o mai fi făcînd Andreea Marin? –, apărută cumva hodoronc–tronc și neanunțată de nimeni și nimic, Războiul Civil din Grecia (1946-1949) și emigranții politici greci în România (1948-1982), scoasă de Editura Cetatea de Scaun, din Tîrgoviște, în 2017. Autor: Apostolos Patelakis. Un grec sadea, născut în 1951, care după multe peripeții existențiale prin România, unde a trăit 28 de ani, ajunge în Grecia, unde s-a stabilit și a ajuns profesor la Salonic. De unde ne livrează această carte, parte studiu istorico-politic, parte analiză istorico-sociologico-memorialistică, ambele coagulate de plăcerea de a povesti. Avem o ediție îngrijită științific și cu un concis și bine‑venit amical-colegial „Studiu introductiv“ aparținînd prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru. Care se alătură unui „Argument“ al autorului, în fond o miniautobiografie, transformînd traiectul unei experiențe de viață într-un detaliat studiu istoric, cu totul inedit, cred eu, pentru mulți dintre cititorii acestei cărți. Profesorul Iakovos Mihailidis, de la Facultatea de Filozofie a Universității Aristotel din Salonic, dă și el girul acestui studiu, care, cred eu, ar merita citit, analizat și comentat cu alt instrumentar decît cel rapid și superficial utilizat de mine. Dacă despre participarea Greciei în cel de-Al Doilea Război Mondial mai știam cîte ceva – faimosul „Oxi“ („Nu!“) al generalului Metaxas e bine cunoscut nu doar de turiștii care fac plajă la Vouliagmeni, lîngă Atena sau prin Creta, de unde ne tot livrează încercări lirice poetul Liviu Antonesei. Pe scurt, nu știam nimic despre restul, tot ce s-a întîmplat între 1940 și 1946. Aflu acum din primul capitol al cărții. Cum au dat buzna italienii, cum s-au apărat, cum altfel, eroic grecii, cum au venit peste ei germanii, cum nu s-au lăsat călcați în picioare grecii – cine nu știe de isprava lui Manolis Glezos cu steagul de pe Acropole – nici după ce trupele lui Hitler au ocupat Grecia. Lupte de partizani, unii sprijiniți de Londra, alții de comuniști. De Tito sau Stalin. De aici apare și războiul civil de după Războiul Mondial. Regele George al II-lea se întoarce, dar moare subit, la doar 57 de ani. Începe balamucul, adică războiul fratricid – civil, se zice –, dar dus cu mijloace armate care s-au înfruntat dur. Dreapta la putere, stînga comunistă împotrivă, în opoziție. Care pe care, ca la greci. Tito se ceartă cu Stalin, dezbinarea grecilor comuniști duce la înfrîngerea lor. Victime multe, distrugeri, ură, războiul lasă răni adînci. Și prin această desțărare care este emigrația politică. Zeci de mii de greci comuniști, cu familiile lor, au ajuns în diverse țări devenite state-satelit ale Moscovei după consecințele cu procentele livrate de Churchill pe faimoasa bucățică de hîrtie. Așa se naște și se derulează acum și conținutul capitolului al III-lea, „Emigranții greci în România (1948-1982)“. Cine-și poate închipui, după ce citește toate cele consemnate de Apostolos Patelakis, cîte localități din România au adăpostit refugiați greci? Nu doar Brăila sau Galați – unde au existat și înainte puternice colonii, dar și locuri precum Brașov, Craiova, Iași, Cluj, Oradea, Sibiu, nu în ultimul rînd Florica, istorica proprietate a Brătienilor din județul Argeș. Amintesc nume de localități, dar Kir Apostolos Patelakis le umple cu oameni, le dă viață din nou, după ce în mod cert ei deja au dispărut din peisajul românesc. Sînt analizate în detaliu și relațiile româno-grecești, dar mai ales cele ce privesc istoria comuniștilor greci și a liderilor lor care au activat în România. Multe fotografii și documente de arhivă însoțesc volumul care, pentru cei interesați de ceea ce s-a consumat pe pămînt românesc, este o mină de aur. De aici, o idee mai veche, de a se scrie o istorie a spațiului locuit de români, din perspectiva etniilor, care, mai mult sau mai puțin timp, au contribuit la edificarea a ceea ce noi numim azi, european și multicultural, România. Abia aștept să recitesc Colosul din Maroussi a lui Henry Miller, cea mai tare carte scrisă vreodată despre greci și Grecia, cea mult hulită azi… că risipește nechibzuit, cică, banii dnei Angela Merkel.
William Taubman (n.1940) este un istoric american, laureat al Premiului Pulitzer pe 2003 pentru lucrarea sa (de 1.000 de pagini!) Hrușciov. Omul și epoca sa (Editura Meteor Publishing, 2017, traducere din limba engleză de Dan Coste), care ne introduce și ne plimbă prin complicatele ițe ale politicii sovietice la vîrf, dar și pe ulițele nepietruite ale vieții lui Nichita Sergheevici Hrușciov (1894-1971). Muncitor metalurg, provenit din sărăcimea din Ucraina, ajuns militant bolșevic și activ participant la epurările criminale ale lui Stalin din timpul faimoaselor procese politice. Ca apoi, după moartea lui Stalin – usturoi nu a mîncat gura nu-i miroase –, să-l demaște pe cel căruia, i-a pupat mîna, pentru erorile și crimele sale. Între 1953 și 1964, Hrușciov este și secretar general al PCUS, iar din 1958, președinte al Consiliului de miniștri. Pînă în 1964, cînd este măturat de garda conservatoare a partidului din toate funcțiile și trimis la o pensie pe care va apuca s-o și consume. Taubman, un bun cunoscător al lumii sovietice (dar și de limbă rusă și cu stagii de cercetare prin arhivele rusești), devoalează în detaliu personalitatea acestuia, aparent ieșită din norma curentă a liderilor de la Kremlin. Cine altul ar fi bătut cu pantoful în pupitrul de la ONU ca să fie liniște? – dar pe fond, ducînd mai departe interesele URSS în complicații ani ai Războiul Rece. Incidentul cu rachetele din Cuba ne amintește de momentul în care omenirea a fost la doi pași de o catastrofă mondială. Și alte, multe, multe povești, istorii personale, despre o lume ce azi ar părea la mare distanță, dacă prezența și acțiunile unui Putin nu ne-ar atrage atenția că mare lucru nu s-a schimbat în politica de stat a Rusiei. O monografie ce poate fi citită și ca o istorie a URSS-ului. Dacă înainte vreme ne temeam de darurile oferite de greci, acum e bine să suflăm și în iaurt. 230 de pagini de note și o bibliografie ultraconsistentă dau măsura temeinicei strădanii a lui William Taubman. Care a mai dat un cărțoi, chiar în 2017, dedicat lui Gorbaciov, într-un fel urmașul lui Hrușciov. Ar merita să-l avem și în românește.
N-auzisem pînă mai acum o lună de Ece Temelkuran. Este o cunoscută jurnalistă din Turcia, din clasa de femei brave/intelectuale de marcă, precum Elif Shafak, ca să dau un exemplu cunoscut și în România. Asumarea adevărului e dincolo de jocurile de culise sau de interesele personale. Cu stagii vechi în presă. A scris ani în șir pentru influentul cotidian Milliyet și pentru agenția de știri Haberturk, a publicat prin prestigioase publicații, precum The Guardian sau Le Monde diplomatique, a scos și cărți, s-a luat în dinți cu establishmentul politic și nu i-a păsat să ajungă la cuțite și cu Erdoğan în persoană. Una peste alta, o demnă vocală reprezentantă a societății civile. Lui Ece Temelkuran îi apare o carte în România: Turcia, între nebunie și melancolie (Editura Corint, 2017, traducerea din engleză – dar în casetă sîntem trimiși la ediția turcă, warum? – de Dragoș Zetu, prefață, „Cîteva impresii din Turcia mea“, sclifosită, egocentrată și fără nici o legătură cu cartea, de Ovidiu Nahoi) este o corectă percepție a unei realități politico-sociale în mișcare. Încheind volumul, citit cu febrilitate, mi-am dat seama că am găsit o veche prietenă. O rapidă succesiune de instantanee, toate atent repertoriate/analizate, o ecografie, un RMN al societății turce din ultimii ani. Trimiterile la trecutul kemalist al societății turce sînt racordate la prezentul islamist forjat de actualul președinte Erdoğan. Drepturile omului, libertatea de expresie, ca și situația minorităților – în special problema kurdă – sînt bine punctate și ele. Tonul relatărilor este ferm, subiectele, multe gingașe pentru societatea turcă modernă, analizele sînt de tot interesul. De apreciat în grad înalt ceea ce spun, scriu și fac aceste reprezentante de aleasă ținută morală, punîndu-și pielea la bătaie, din țări unde democrația este un moft, o joacă pentru cei mici sau un bulan de polițist în mîna celor mari. Recomand din toată inima cartea lui Ece Temelkuran și tare aș bea cu ea o cafea la București. La Istanbul, mai nou, toată lumea bea ceai. Aferim, Ece!
Doi universitari cu expertiză în ceea ce privește Moldova și spațiul ex‑sovietic, profesorii Dan Dungaciu și Petrișor Peiu, semnează volumul Reunirea. Realități, costuri, beneficii (Editura Litera, 2017), pus sub tutela aniversării a 100 de ani de la Marea Unire a Românilor din 1918. Entuziasmul popular de pe copertă este contrabalansat de luciditatea și realismul politic al celor doi analiști. Fără partizanate ideologice sau exaltări naționaliste, cei doi autori încearcă – și reușesc pe deplin – să descîlcească situația extrem de complexă/complicată, sub toate aspectele ei, din Republica Moldova. Sînt vehiculate nu doar idei, analize și comentarii dintre cele mai pertinente și bine susținute documentar, dar și informații, cifre, date statistice nu dintre cele mai des vehiculate, care ne ajută să deslușim drama de azi a moldovenilor. Români și ei? Da, în mod cert, dincolo de ocupația rusă de după 1812, dincoace de ravagiile unei agresive propagande antiromânești. Situația incredibilă la care s-a ajuns după dobîndirea independenței de stat și poziția dificilă în care se află azi Republica Moldova. Situația e care e. Prinsă între aspirațiile proromâne, unioniste și proeuropene ale unui segment de populație și filorusismul agresiv și promoscovit al altei părți a populației, trăitoare nu doar între Prut și Nistru, ci și dincolo de acest rîu, în Transnistria, teritoriu dominat de separatiștii ruși. Și care a produs și livrat multe conflicte, armate, nu doar retorice. Tot ceea ce citim și aflăm din acest volum este extrem de interesant, mai ales pentru cei care nu știu mai nimic despre ceea ce se întîmplă cu adevărat în Moldova. Degeaba citim pe zidurile Bucureștilor „Basarabia e România!“, situația din teren este cu totul alta. Mai ales după ultima rundă de alegeri parlamentare și prezidențiale din Republica Moldova, care au complicat și mai tare proiectul și traiectul european. Și au adus la putere un președinte fățiș prorus și antieuropean. Trei capitole ale cărții – „Cum s-a ajuns aici? O criză mai mare decît o criză“, „Domnia binomului“ (e vorba despre Igor Dodon și Vlad Plahotniuc, în acest caz) și „Proiectul reunirii – o viziune de dezvoltare economică“ – explică pe îndelete și la obiect tot ceea ce s-a întîmplat la Chișinău și avansează coerent și logic și o soluție concretă. Care ar putea fi, eventual, pusă în practică. Pentru a satisface doleanțele celor care militează pentru, frumos formulat, reunirea cu România, fără a forța idiosincraziile multiculturale și etnice locale și fără a-i irita prea tare pe liderii de la Kremlin. Cînd citim ce poate spune și e în stare să facă un prim-vicepremier al Federației Ruse – despre Dmitri Rogozin e vorba, declarat persona non grata atît la București, dar și la Chișinău –, ne întrebăm dacă Rusia ar putea deveni vreodată o țară democratică. Faptul că Vladimir Putin vrea să construiască un Monument al Victimelor Comunismului mă lasă visătoare. Și-mi lasă un gust amar. Sărmana Ana Politkovskaia surîde acru și neresemnată pe acolo pe unde o fi. O carte remarcabilă prin acuratețea informațiilor livrate și cursivitatea unei narațiuni care curge bine și sub aspect epic. Istoria și politologia ca o lungă, poate nu întotdeauna frumoasă poveste. O carte absolut necesară nu doar studenților de la Ştiințe Politice și celor de la Istorie, o carte nu doar pentru politicienii români care ignoră sau nu știu mai nimic serios despre Moldova. O carte pentru cei ca mine, care chiar vreau să știu ce se întîmplă cu românii, cu țara mea, cu România și „Basarabia e România!“, după 100 de ani de la Marea Unire din 1918. Sîntem un singur, unitar și solidar popor? Tare mult aș vrea să fim.