Noutăți la Gaudeamus 2017 (IV)

Gata și cu ediția din acest an a Tîrgului de Carte Gaudeamus. Ediția a XXIV-a, dar, de fapt, nici nu mai contează care… Cu ce am rămas? Cu cîteva lansări de carte, unele spectaculoase, altele doar gălăgioase, cu prezen­ța și prestația a numeroși scriitori și oameni de cultură pe care altfel nu ai șansa prea des să-i vezi de aproape, cu niscaiva cărți achiziționate, fiecare după preocupările, pasiunile, interesul sau după bugetul lui. Buluceală, priviri, voci și sunete diverse, ca la Moșii pe care nu i-am apucat, ca la tîrgurile de carte din București, Bookfest și Gaudeamus, care, deja, fac cumva istoria mică a orașului. Și a noastră, cum-necum.

 

Un frumos și elegant album îi este dedicat lui Ștefan Câlția. Pictorul. Iubitorii de artă îl știu și îl apreciază foarte bine. Dar marele public? Ca și în cazul lui Theodor Pallady, căruia Editura Monitorul Oficial i-a consacrat, tot anul acesta, un frumos album, pe care deja l-am prezentat, albumul mai există pe piață la un preț accesibil –, credem că Ștefan Câlția merită mai mult decît aprecierile entuziaste ale numeroșilor lui admiratori sau (foști) numeroși studenți pentru a intra în conștiința marelui public român. O expoziție deschisă pînă de curînd, luni bune de-a rîndul, la Muzeul Colecțiilor de Artă, Ștefan Câlția. Obiecte grăitoare, a constituit pretextul editorial și suportul material pentru o excepțională lucrare: albumul cu același titlu, scos sub egida Muzeului de Artă al României, Fundației „Ștefan Câlția“ și a Galeriei Posibile de către Editura Curtea Veche. Un sobru – altminteri, la obiect – Cuvînt înainte semnează arh. Liviu Constantinescu, director general interimar la MNAR. Un text călduros, Înapoi la Obiect. Înapoi la Ștefan Câlția semnează poeta Svetlana Cârstean. Urmează un număr de reproduceri după lucrările artistului, precum și surpriza inefabilă a expoziției (pentru cine a văzut-o in situ sau o parcurge acum, în album) constituită dintr-o sumedenie de obiecte, unele de artă populară – ceramică, sub diverse forme, altele de uz gospodăresc din lumea rurală a unei Românii de odinioară. Timp conservat, dincolo de rafinamentul frust al meșteșugarilor, dincoace de marea artă a panotării și a punerii în scenă, mijlocind alcătuirea unei expoziții unice. Al cărei sumar e rînduit și în acest album, exemplar machetat și tehnoredactat, de o stranie frumusețe și alcătuire, expresie a unui real și profund sentiment românesc al ființei. Oricît ne-am urbanizat, oricît ne-am globalizat, minunea unor vase, țesături, înscrisuri, obiecte de inventar agricol din satul natal de lîngă Făgăraș, toate puse sub semnul crucii, recompun universul faustic al pictorului Ștefan Câlția. Marea sa artă de a îngemăna visul cu realitatea din preajmă, trecutul infinit cu clipa repede trecătoare, aglutinate în lucrările sale, de diverse dimensiuni. Un univers și un timp aparte recreate la Muzeul Colecțiilor, fixate acum și în memoria albumului. Care se închide cu meșteșugitele vorbe, puse sub genericul Ștefan Câlția – făuritor și ocrotitor de frumos, ale Lilianei Chiriac, șef de secție la Muzeul de Artă, și ale Alexandrei Manole, curator la Galeria Posibilă, ambelor alăturîndu-li-se Matei Câlția, feciorul de ispravă al pictorului, pentru a duce la capăt un generos proiect pus în operă la muzeu și în acest album pe care-l parcurgem cu emoție și admirație. Rupere dintr-un contingent agrest, timp suspendat întru frumusețea lumii. Și a artei lui Ștefan Câlția, contemporanul nostru.

 

Virgil Tănase, scriitor român stabilit în Franța, cu o bună reputație acolo, vag ignorat de establishmentul cultural de la noi, scoate la Editura Gallimard cinci biografii – gen gustat cîndva și de generația bunicilor noștri – dedicate unor nume cu rezonanță din cultura lumii. Ele s-au succedat în ordinea următoare: Cehov (2008), Camus (2010), Dostoievski (2012), Saint-Exupéry (2013), Sfîntul Francisc din Assisi (2015), dintre care la noi a apărut un Cehov plin de culoare și pe alocuri pitoresc, iar acum un Camus (Editura Tracus Arte, 2017, traducerea din limba franceză apar­ținîndu-i autorului) revitalizat, personaj complex, contradictoriu și nu mai puțin seducător. Autorul Străinului și al Omului revoltat. Ca veche admiratoare a lui Camus, orice carte nouă dedicată lui și operei lui îmi reține interesul. Nu știu cîtă lume se mai interesează azi de această legendă și figură de prim-plan a vieții culturale și politice franceze de acum cîteva bune decenii. Rapiditatea cu care se succed astăzi evenimentele riscă să pună în umbră multe evenimente – și pe protagoniștii acestora. Cine rămîne în memoria culturală? Ce însemna mai ieri un Sartre, ce înseamnă azi Camus? Un distins eseist român pomenea despre o mică întîmplare de la Sorbona. Cînd niște studenți au fost întrebați ce rămîne după Sartre, unul dintre ei ar fi spus: „Camus!“. De reflectat, aș zice…

Ce aduce nou această carte rescrisă în românește – „dreasă, completată, îmbogățită“, după cum mărturisește Virgil Tănase într-un comprehensiv Cuvînt înainte la ediția în limba română din 2017? Aș zice că multă empatie. Dincolo de intenția autorului de a scrie un „roman adevărat“, de nu lăsa „să se strecoare nici un dram de ficțiune sau aprecieri personale, caut să înfățișez prin prisma documentelor care ne-au parvenit felul în care o viață de om devine un destin“. Frumos întors din condei, dar și adevărat. Chiar i-a reușit lui Virgil Tănase în cazul lui Cehov, și acum în cazul Camus. Nu mă sfiesc să mărturisesc faptul că sînt o veche admiratoare a celor doi. Important e că, lucrînd cu materialul clientului – ediția de opere Camus din Bibliothèque de la Pléiade și o bibliografie selectivă, din care nu lipsesc studiile lui Herbert Lottman, Daniel Rondeau și Olivier Todd, nici amintirile lui Jean Grenier și Jean Daniel –, Virgil Tănase găsește tonul potrivit pentru a povesti el însuși viața lui Albert Camus. Și-i reușește pe deplin. Camus este un om printre oameni, dincolo de Premiul Nobel; experiența algeriană, Sudul și „soarele negru al Mediteranei“ l-au însoțit permanent. Primul om, manuscrisul romanului, care se află în servieta lui cînd moare într‑un stupid și absurd accident de mașină, pe 4 ianuarie 1960, alături de editorul său Michel Gallimard, va deveni carte, postum, abia în 1994. Virgil Tănase ni-l readuce printre noi pe acest scriitor francez de la care și românii ar avea multe de învățat. Despre literatură și despre cum se poate trăi în acord cu propriile neliniști și interogații.

 

Gelu Ionescu (n. 1937) este unul dintre intelectualii români cu destin fracturat. Este vorba despre unul dintre cei care, la un moment dat al vieții, a decis să părăsească România comunistă. Gest plin de riscuri, plin de capcane, pe care fiecare și le-a asumat. Multe de comentat, mai ales pentru intelectuali sau artiști, dacă gestul a meritat sau nu. Unii s-au realizat pe deplin în lumea liberă, alții nu, iar alții au continuat să trăiască și să creeze în țară și au făcut ce și cît au putut. Rezistînd prin cultură, cum ne place acum să ne sclifosim, plecînd capul în fața puterii sau, mai rar, ridicînd capul împotriva ei. Nu de­spre așa ceva e vorba aici, ci despre viața și cărțile lui Gelu Ionescu. După un început de carieră universitară la Facultatea de Litere din București (1963-1982 – ne folosim de mica notă biobibliografică, bine-venită, pe care ne‑o oferă editorul), de eseist impenitent și de critic și istoric literar, preț de 12 ani (1983-1995), combate ca senior editor la Radio Europa Liberă, ceea ce, evident, îi schimbă traseul existențial. Debutului din 1976, cu Romanul lecturii, i se adaugă Orizontul traducerii (1981), urmat, abia în 1989 de Les débuts littéraires roumains d’Eugene Ionesco. 1926-1940, apărută în „Germania untului“, cum formula ironică a lui Constantin Noica – adevărul e că ersatz-urile, înlocuitorii, precum margarina sau cafeaua făcută din te miri ce, sînt tot invenții ale inovativului spirit practic german… Abia în 1991, Gelu Ionescu se reintegrează vieții literare din România, prin Anatomia unei negații, extrase dintr-o teză de doctorat – dacă îmi aduc bine aminte de volumul de la Minerva încununat cu Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor – dedicată aceluiași năzdrăvan dramaturg și spirit iconoclast care a fost Eugen Ionescu. Urmează alte cîteva cărți și premii, astfel ca, ajuns la o vîrstă rotundă, Gelu Ionescu să ne ofere un volum neașteptat, în întregime dedicat operei shakespeariene: Cartea lui Prospero. Eseuri despre douăsprezece piese de William Shakespeare (Editura Hu­manitas, 2017, redactor Lidia Bodea). Dintr‑un Cuvînt înainte al autorului aflăm cîte ceva despre povestea acestor texte. Unele comise înainte de plecarea din țară pentru România literară, un fel de cronici-eseu la o integrală Shakespeare preluată de la BBC. Altele, scrise după 1989, publicate în Apostrof-ul Martei Petreu, toate avînd ca incipit pentru varia comentarii, tema senectuții. O găselniță, desigur, dar de așa ceva e nevoie de fiecare dată pentru a glosa și a croșeta un text care să acopere ceea ce numim eseu. Și comentariile lui Gelu Ionescu în jurul celor douăsprezece piese și/sau personaje îi reușesc de minune. Se citesc cu interes sporit, mai ales dacă ne lăsăm seduși de acel univers uman care populează teatrul lui Shakespeare. Prospero este doar un bun tovarăș de drum, un însoțitor simpatic. Cartea lui Gelu Ionescu se poate citi în orice registru dorim.

 

Un recent număr din revista americană Time avea pe copertă fotografia lui Putin. Însoțită de trei titulaturi, președinte, dictator, țar. Primele două erau tăiate cu o bandă albă. Rămînea doar titulatura de țar. Dacă vrem să pricepem istoria Rusiei, de la țarii ei de odinioară pînă la acest Putin de azi, o carte care explică în detaliu și abordează în ansamblu acest univers istorico-politic este masivul (peste 855 de pagini, să tot citești!) – cum se putea altfel, la peste 120 de pagini de bibliografie atotcuprinzătoare, de note chichirisite, plus un util indice de nume – studiu, monografie, eseu și roman deopotrivă, pe care laboriosul istoric britanic Simon Sebag Montefiore ni-l livrează sub titlul Romanovii. 1613-1918 (Editura TREI, 2017, traducerea din limba engleză de Irina Negrea). Aparatul anexat este de maxim interes. De la lista ilustrațiilor – multe rare și puțin circulate, cel puțin pe la noi, sugestive și bine selectate – la hărțile ce ne oferă imaginea expansionismului rus și la arborele genealogic al dinastiei Romanov, plus o introducere a autorului, care explicitează întregul material – uriaș, vast ramificat – al temei abordate. Cartea e organizată pe trei mari secțiuni. Acte, cum le numește Sebag Montefiore, care are și stofă de mare literat – să ne aducem aminte doar de Sașenka, în care tot ce era nonfiction în istoria Rusiei de la începutul secolului al XX-lea devine o tolstoiană ficțiune de mare suflu epic. Și vorbesc pe citite, ca un constant admirator al prolificului autor englez. Aventura Romanovilor începe cu Mihail I, după care se succed Petru I, Ecaterina a II-a, Pavel, Nicolae I, Alexandru al II-lea, Alexandru al III-lea, pentru ca povestea să se încheie cu Nicolae al II-lea – cel cu multe fete și cu Rasputin –, asasinat în mod barbar împreună cu toată familia cu tot. Moment în care sceptrul puterii imperiale este predat comuniștilor. Fiecare moment sau eveniment istoric important (ori mai puțin important) este descris în detaliu. Povestit. Analizat. Apar și românii ici-colo, evident, colateral. Cele trei secțiuni mari, Ascensiunea, Apogeul, Declinul, sînt urmate de un epilog, unde transferul de la țarii albi la țarii roșii ne aduce în proximitatea secolului al XX-lea și a ceea ce s-a întîmplat după lichidarea familiei imperiale, ajungînd, în fine, într-o actualitate imediată. Adică exact acolo de unde plecaserăm, de la poza lui Putin, pe coperta de la Time, și de la prima propoziție a lui Montefiore, cartea dedicată Romanovilor: „Era anevoios să fii țar. Rusia nu este o țară lesne de cîrmuit“.