„Nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără dinți“

Am avut două bunici, ambele decedate. Una a murit acum un deceniu, la 95 de ani, născută în comuna Pojorîta, din județul Suceava, toată viața trăind la Cîmpulung Moldovenesc, căsătorită cu un acar de tren și avînd doi copii, care au urmat cel mai celebru liceu din oraș, „Dragoș Vodă“. A doua bunică a murit în Anul Revoluției, 1989, născută într-o comună din județul Iași, Bîrnova, și căsătorită „peste deal“, într-o altă comună, Lunca Cetățuii, cu un pădurar „exilat“ în Moldova de la Satu Mare. Pe bunicii mei nu-i știu, ambii au decedat îna­inte de a mă naște.

Ambele bunici au avut, pînă tîrziu, dinți în gură, cel puțin așa mi le amintesc, chestiunea aceasta nefiind una care să mă preocupe foarte mult. Și chiar dacă n-ar fi avut, tot n-ar fi fost o mare scofală, pentru că nu de aia le iubeam eu pe ele, pentru că erau știrbe sau pentru că aveau o dantură perfectă. Le iubeam pentru că se jucau cu mine, le iubeam pentru că-mi spuneau poezii (ce învățaseră și ele la școală), le iubeam pentru că împodobeam împreună bradul de Crăciun, le iubeam pentru că îmi făceau toate hatîrurile, le iubeam pentru că mă lăsau „afară“ să mă joc cu copiii, le iubeam pentru că spuneau povești sau depănau amintiri din război (ambele își aminteau de nemții aflați în retragere în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și de rușii care înaintau glorioși). Și era, printre cimiliturile pe care le strigam, una naivă și inofensivă: „Nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără dinți“. Ele rîdeau, eu rîdeam și fugeam, dar nu atît de repede încît să nu fiu prins. Și astăzi, fiică-mea e veselă cînd îmi zice: „Nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără dinți“. Iar eu, cu un închipuit batic și un baston imaginar, răspund: „Ba te prind, acușica, te prind. Te prinde baba fără dinți“.

N-am crezut niciodată că astfel de strigături populare pot să devină obiect de dizertații filozofice. Nu mai departe de săptămîna trecută, cunoscutul eseist Gabriel Liiceanu scrie un text (l-am văzut pe site-ul revistei 22): „România gurilor știrbe“. Un fragment din text se referă la cîteva imagini pe care autorul le-a văzut recent: fotografii de la mitingurile din fața Palatului Cotroceni (din care reproduce o poză cu o femeie fără dinți și cu un nene care are un carton uzat pe care scrie „Afar. cu Hitler. di. țară“) și un film realizat la un miting pro-PSD, de la Pitești: „într-un videoreportaj publicat de Adevărul pe 19 februarie, am văzut oamenii scoși de PSD într-o piață a Piteștiului. I-am văzut «manifestîndu-se», unii dintre ei spunîndu-și păsul în fața unui microfon, șuierînd cuvintele care se strecurau, molfăite, prin șanțurile din gură“. Pe urmă, cunoscutul eseist ne spune cum acești oameni sînt victima unui experiment: „Astăzi, fecalele sînt pregătite pentru a fi înghițite cu creierul. Iar rezultatul este magnific: un post de televiziune transformat în centru de reeducare avariază, în cîteva ore, mințile cîtorva milioane față de cele cîteva sute, în cîțiva ani, dintr-un lagăr de reeducare. Mai rău: prin ingredientele de tabloid pe care le introduc în noua dietă excremențială destinată «consumului spiritual» – prin calomnie, linșaj public și senzaționalul de mahala –, aceste canale ale jurnalismului infracțional produc pe bandă, în numele «libertății de expresie», victime addicted, care își revendică porția de drog în fiecare seară. După care, «răspîndind în aer un aspru miros de sărăcie, umilință și neputință» (Delcea&Barbu – autorii relatării de la Pitești, n.r.), ele sînt scoase în piață și puse să-i aplaude pe cei care, furînd tot, i-au lăsat, ca simbol al mizeriei lor, cu gurile știrbe“.

Oamenii aceștia (care au ieșit să susțină PSD-ul, la Pitești, dar și la Tîrgoviște, și în alte orașe) au nevoie, mai mult decît oricînd, de Gabriel Liiceanu. Dar nu de un Gabriel Liiceanu care să se lege de defectele lor fizice, de gura știrbă, ci de un Gabriel Liiceanu care să-i trateze omenește, să-i privescă drept compatrioții lui, semenii lui. Da, ei sînt victimele abuzurilor, ale anilor de comunism, ale manipulărilor, ale promisiunilor deșarte. Dar, peste toate acestea, sînt oameni sărmani, sînt expresia sărăciei, sînt expresia unei Românii care arată și așa. O Românie disperată, care se bucură de o sută de lei la pensie. Aici sîntem, din păcate: sînt destui compatrioți care au suferit atunci cînd Traian Băsescu și Emil Boc au tăiat cinci sute de lei la pensie (și atunci tot „guri știrbe“ aveau cei din imaginile pe care le vizionează Gabriel Liiceanu, dar atunci poporul trebuia să îndure, ascuns în spatele dinților in­existenți) și care acum sînt „mulţumiţi“ cînd PSD „dă“ o sută de lei la pensie. Tot alaiul de promisiuni, toate „proiectele de țară“  se reduc, pentru mulți români, la cine „dă“ și cine „ia“. Soluția este, în primul rînd, să recunoști această stare de fapt din societatea românească. Soluția este să încerci să-i înțelegi pe acești oameni, să cauți – dacă nu poți să‑i ajuți efectiv – să le aduci alinare. Măcar prin cuvinte. Adică, să-i privești ca fiind semenii tăi, să nu-ți fie rușine să te întîlnești cu ei și să le vorbești (fără condescendență, ci doar așa, cu prietenie). Gabriel Liiceanu avansează, el însuși, o „rezolvare“: „Nu mai putem sta – iată, s-au făcut deja 70 de ani (1947-2017) și în curînd vom sărbători o sută de la nașterea României Mari – fără dinți în fața Europei. «Guvernul Grindeanu» ar putea da, în plină zi de astă dată, o ordonanță de urgență prin care să se deschidă în buget un capitol special pentru repararea gurilor știrbe ale românilor. De unde să vină banii? Din averile adunate de-a lungul mandatelor de penalii Coaliției PSD – ALDE, urmăriți în justiție și totuși puși recent pe liste și intrați în Parlament“. E clar că această frază este o formă retorică de a încheia un articol.

Pînă la urmă, nu toți susținătorii PSD au „guri știrbe“ și nu toți cei care votează altfel (sau nu votează!) au o dantură perfectă. Pînă la urmă, un tratament (implant) dentar este costisitor pentru toată lumea, nu doar pentru cei care ies în stradă, aduși de PSD. Pînă la urmă, cei în vîrstă, care ne sînt bunici, au probleme cu dantura, chiar dacă, influențați de copiii lor – „domni la oraș“ –, nu mai suportă aroganța și furtișagurile celor din PSD. Pînă la urmă, „România gurilor ștîrbe“ rămîne o metaforă neizbutită. Problemele românilor sînt în minte și la guvernare, în modul în care accepți că un cetățean (știrb sau nu) poate să protesteze, își poate exprima opinia, fără să fie ștampilat că e „manipulat“, adus cu microbuzele sau de Soros, venit din multinaționale sau de la munca cîmpului. În locul „României gurilor știrbe“, prefer, de o mie de ori, inocenta chemare la joacă a copiilor către părinți și bunici: „Nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără dinți“.