Nu mă scuz şi nu acuz

Unii morţi sînt în pămîntul de acasă, cei mai mulţi sînt în pămîntul de nicăieri. În vara anului 2011 s-a întîmplat să trec prin una din întîmplările neobişnuite care îi sînt date unui om: o spun cu tristeţe şi mirare. E drept, şi pînă atunci trecusem prin tot felul de întîmplări dar întotdeauna ultima era rară, însă nu asemenea, pentru că, aşa cum mi s-a spus de aşa-numiţii exegeţi ai comunismului, eu sînt „groparul“. Groparul lor, al comuniştilor – eu dezgrop morţii exegezelor. Din păcate, la propriu. Morţii lor. Cei ucişi fie de Securitate, fie de Partid, fie de „Inimă Rea“ – aceasta e boala soţiei care îşi avea soţul în lagăr sau puşcărie, daţi afară fiind, ea din serviciu şi copilul din şcoală – ar trebui să îşi afle într-un fel dreptatea şi apoi, cîteodată cu greu, toată încuviinţarea noastră. Uneori, unii vor să ducă acasă doar oseminte. Cam aşa s-au petrecut lucrurile, după rînduială şi fără scandal, în anii de când mă ocup, alături de puţinii mei prieteni, de asta. În lumea satelor, în care am fost, oamenii simpli au fost ajutorul. Cei mari au pus piedici, uneori. Alteori au ajutat. Puţini. Acum ar trebui să revin la […]