Poate că nu e cel mai potrivit titlu pentru un grupaj de cărți care au circulat mai puțin. Autorii lor au fost cîndva nume foarte importante, însă nu știu dacă azi își mai păstrează acea actualitate debordantă pe care au avut‑o odată. Totuși, ar merita să ne oprim, chiar și pentru o simplă ședință de frunzărit, asupra unor cărți și autori care au marcat istoria culturii europene.
Un volum surprinzător – cu o excelent documentată prefață semnată de Cristian Bădițilă, care îngrijește exemplar ediția, dovedind că se mai pot găsi editori meseriași, care să facă exact ceea ce trebuie făcut – se dovedește a fi o carte a lui… Mircea Eliade! Este vorba despre Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959–3 mai 1962 (Editura Tracus Arte, 2017) – o excelentă ediție, cum spuneam, adunînd pagini descoperite și salvate dintr‑un sac cu hîrtii, la Paris. Aceste pagini, oricît de puține și oricît de puțin timp din viața lui Mircea Eliade acoperă, vin să reconfirme dimensiunea intelectuală a acestui autor cu o operă impresionantă. Operă încă nu foarte bine analizată și reconsiderată într-o ediție critică – cine s-o facă dacă nu Sorin Alexandrescu, alături de cîțiva eliadologi, cîți mai sînt, așa cum propune și Bădiliță într-una dintre numeroasele sale intervenții de subsol? Ce anume dezvăluie noile secvențe din jurnalul lui Mircea Eliade? Un Eliade vag obosit și bolnav, dar la fel de atent la ceea ce are de făcut. Un Eliade meditativ, melancolic și resemnat în fața sucelilor și răsucelilor istoriei, un Eliade prețuit în Europa, ca și în SUA, cu numeroși prieteni și admiratori. Nu totul a mers ca pe roate în viața adolescentului miop din Strada Melodiei, ajuns mai tîrziu profesor la Chicago. Povestea unor ochelari, vechi de 20 de ani, și singura lui legătură cu România este o proză scurtă de cea mai bună calitate. Un comentariu acid la adresa egolatriei lui Joyce, altul tandru la adresa lui Papini. Mai sînt și alte (destule!) povești, Eliade rămîne scriitor, dincolo de prestigiul său de cărturar. Multe amintiri, întîlniri, în timp și spațiu, melancolii pliate pe peisajul, oricît ar fi de banal, din preajmă. Finețe de pictor japonez, observații de gînditor antic aflat în exil. Ultima intrare din jurnal, din 3 mai, Chicago, sună așa: „Prin 1890 se lansase moda, în cercurile distinse din Anglia, ca să-ți saluți prietenii cu următoarea întrebare: «How is your karma today?»“. Multe rămîn de analizat după parcurgerea acestui volum, care se încheie cu cîteva fotocopii ale unor pagini din jurnalul salvat. Ar fi frumos, mă gîndesc eu visătoare, ca în următorii ani să avem, începută măcar, o ediție critică a operei lui Mircea Eliade.
Jan Patočka (1907-1977) este un filozof ceh de mare prestigiu intelectual și moral, puțin cunoscut pe la noi. Știam că fusese purtătorul de cuvînt al celebrei Charta 77 și că a murit după un prelungit interogatoriu al miliției cehoslovace. Despre Patočka mai știam și că era legat de mult mai cunoscutul Václav Havel, scriitor și disident, ajuns și președinte al Cehoslovaciei. Abia acum, cu prilejul apariției în limba română a primei (presupun) cărți a lui Jan Patočka, Eseuri eretice despre filozofia isoriei (Editura Herald, 2016, traducere din limba cehă și prefață – Filozoful luptător, excelentă și cu multe informații utile legate de viața unui om care a trecut de la o reală rezistență prin cultură la opoziție politică – de Anca Irina Ionescu), ne putem face o idee despre personalitatea fenomenologului ceh. Datele biobibliografice sînt prezentate succint și suficient de clar încît să apreciem viața și opera unui om. Cu destule momente de ruptură în cariera universitară. În 1938 este suprimat de autorități de la Universitatea Carolină din Praga, unde preda, revine în 1945, apoi este suprimat de autoritățile comuniste, permițîndu-i-se să țină prelegeri în străinătate: în Franța, Germania, Belgia. În 1968, odată cu slăbirea șurubului politico-ideologic, revine la Universitatea Carolină, unde va preda pînă în 1972, cînd este pensionat. În cei patru ani cît a predat, ne spune Anca Irina Ionescu, cursurile lui s-au bucurat de un imens succes, prelegerile lui de filozofie fenomenologică fiind urmărite nu doar de studenții de la Fcultatea de Filozofie. În ultimul an, 1972, a fost silit să conferențieze doar despre Platon. Iar urma să se stîngă șurubul, evident, după eșecul Primăverii de la Praga și invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia. Cenzură, șicane administrative, limojări – proza lui Hrabal și a lui Kundera acoperă multe aspecte ale vieții de zi cu zi din Cehoslovacia acelor ani –, acutizarea conflictului dintre opozanți și putere, nașterea unei mișcări civice care va duce, pînă la urmă, la căderea regimului comunist. Moment pe care Patočka nu-l va mai apuca, pentru că moare subit, în urma unei anchete (de 11 ore) a miliției, el numărîdu-se printre cele mai cunoscute personalități care au susținut Charta 77. În prefață găsim toate detaliile.
Cartea propriu-zisă conține șapte eseuri, la baza lor stînd tot atîtea conferințe ținute de Jan Patočka în diferite contexte, în locuințele unor prieteni sau în apartamentul său. E greu să nu facem asocieri cu întîlnirile lui Constantin Noica cu prietenii și discipolii săi. Textele au apărut în volum în 1975, traduse apoi în franceză (1981) și în spaniolă (1988), făcînd cunoscut numele lui Patočka într-o Europă de care s-a ocupat intens și în eseurile sale. Două texte m-au impresionat în mod deosebit. Unul intitulat Are istoria sens?, iar celălat, Europa și moștenirea europeană pînă la sfîrșitul secolului XIX-lea, ambele extrem de bine articulate. Ar fi de dorit ca aceste texte ale unui filozof și activist civic de primă mînă să circule, chair și cu întîrziere, și pe la noi. Merită să-l descoperim pe Jan Patočka, așa cum îi descopeream, imediat după 1989, pe Raymond Aron, Hannah Arendt și Ortega y Gasset.
O carte simpatică, și ca idei, și ca scriitură, este Elogiul inactivității și alte eseuri de Bertrand Russell (Editura Vellant, 2016, traducerea din limba engleză de Ciprian Șiulea, cu o nouă prefață de Anthony Gottlieb și cu o introducere de Howard Woodhouse – și de aici mi se ițește ideea unui volum împănat cu prefețe, studii, postfețe, fișe biobibliografice, note de tot felul, cu bibliografie vastă și erudită, cu indice de nume și așa mai departe, cartea în sine să fie alcătuită, „en miettes“, din aceste texte colaterale, o carte borgesiană, la care ar fi aderat și Alberto Manguel, dacă nu chiar el ar fi fost cel mai indicat s-o elaboreze…). Bertrand Russell (1872-1970) a fost, cum știm, filozof, matematician, logician – dar oare ce nu a fost?!… – distins, în 1950, cu Premiul Nobel pentru Literatură. Cartea de față conține 15 texte – eseuri de diferite calibre –, abordînd teme extrem de variate, de la educație la comete și de la chestiuni sociale, politice și ideologice la „Ce este sufletul?“. Găsim aici comentarii, glose, largi paranteze analitice, care abordează chestiuni ardente din anii ’30 ai secolul trecut, unele mai vechi chiar. Foarte sprințar scrise, căci Bertrand Russell nu vrea să facă nici pe proful de la catedră, care le știe pe toate, nici pe pastorul anglican care poate explica orice. E un text minunat acest elogiu al statului degeaba, o pledoarie pentru împuținarea orelor de muncă și înmulțirea celor de meditație, strategie care ar îmbunătăți, între altele, și productivitatea muncii – sînt puse în joc cifre și statistici, de ieri, ca și de azi, cînd numărul zilelor nelucrătoare și al sărbătorilor creștine a crescut, spre bucuria celor mulți. Dacă te uiți cîți oameni sînt, de exemplu, pe stadioanele din UK, că e marți, că e joi, că e duminică, te și întrebi cine mai are chef și de altceva. Bucurie care și la noi să fie, s-ar găsi mulți adepți, mai mult sau mai puțin pregătiți sub aspect teoretic, plecînd de la niște eseuri care apar în volum în 1935. Nici n-ai zice că au trecut zeci de ani peste aceste jucării intelectuale, oferite nouă astăzi ca să avem ce face cînd nu avem nimic de făcut cu televizorul închis. O lectură neașteptat de proaspătă, venită tocmai în zilele în care conservatorii britanici nu mai reușesc să obțină majoritatea în Parlamentul de la Londra. Ar fi frumos să ne închipuim ce ar fi scris Bertrand Russell despre Brexit și Theresa May. Ar merita să-i transmitem un SMS pe unde o fi veșnic tînărul neliniștit.
Cel mai serios dintre autorii de cărți pomeniți în acest grupaj ar fi francezul poet, eseist, critic de artă, comentator la de toate, poet oficial al Republicii – hélas, toate-s trecătoare –, la un moment dat și profesor la prestigiosul Collège de France, filozof, asistentul privat al unui mare magnat de presă sau consilierul, preț de 20 de ani, al unui mahăr din Ministerul de Război – sună minunat pentru un intelo pur‑sînge, chiar și francez –, nominalizat de 12 ori la Premiul Nobel, academician din 1925, robul artei și al culturii, pe care le-a servit exemplar, Paul Valéry (1871-1945). Dincolo de tonul vag ironic al acestei formulări preliminare – înainte de a nota cîteva observații despre Domnul Teste (Editura Tracus Arte, 2017, traducere din limba franceză de Iana Maravis) –, rămîne prețuirea față de unul dintre marile nume pe care le-a dat Franța. Domnul Teste, un volum de proză cu mai multe fațete, susceptibil de multiple interpretări, apare în 1896, imediat după Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci – tradus admirabil de Șerban Foarță, pe vremea cînd românii citeau mai mult L’Humanité și Scînteia decît Paul Valéry – și înainte de La jeune parque, publicat abia în 1917, după o tăcere de 20 de ani, marcată de moartea lui Stéphane Mallarmé. Cultivarea în cheie mitologică a sinelui și popularea acestui tărîm cu un personaj ca monsieur Teste constituie un răspuns la experiența neadaptării, a unui inconfort inițial generînd nevoia de a scrie, niciodată separată de aceea de a spune. Paul Valéry mizează, ca teoretician, pe intelect, pe noțiuni precum compoziție sau construcție. Ca practician al scrisului, cel care lasă memoriei culturale două capodopere în proză, Domnul Teste (1896) și Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci (1895), este mai cu seamă poet, „unul pentru care abstracția își poate avea pitorescul ei, iar iresponsabilitatea rațiunii, mult dincolo de logica prea uzitată a trasării de dualisme, recuperează cu elevație efectele armoniei, inspirației, corespunderii“. La afirmațiile bine întoarse din condei ale traducătoarei – Iana Maravis este și poetă –, în cel mai coerent stil al lui Paul Valéry, nu mai avem ce să adăugăm. Poate că, într-un weekend ploios, voi lua cartea cu mine la Brebu. Ar merita citită în tihna bibliotecii, a grădinii din spatele casei și a cerului înstelat de deasupra. Asta dacă nu cumva vreun vecin se apucă să-și schimbe tabla de pe acoperiș. Șiță nu se mai pune de multă vreme. E complicat și cere multă muncă.