O floretă ascunsă în mătasea spiritului de fineţe

Nu vreau să fac vreo afirmaţie pripită, însă literatura noastră a fost întotdeauna săracă în eseuri scrise de prozatori sau de poeţi. Ca excepţii (deşi sînt sigur că vor răsări multe alte exemple cu ajutorul cititorilor) nu-mi vin în minte acum decîtTeze şi antiteze, volumul lui Camil Petrescu, eseurile distrugătoare ale lui Eugen Ionescu sau fascinanta Meteorologia lecturii a lui Radu Petrescu. Nu vreau să-l pun la socoteală pe Călinescu, el fiind un hibrid, nici pe Fundoianu, adevăratele sale eseuri ţinînd de perioada franceză. Ar mai fi de adăugat Nicolae Breban şi Alexandru Ivasiuc, în cazul cărora romanele în sine nu pot fi deosebite de nişte eseuri narativizate. Pare că eseul, mai ales cel literar, a căzut întotdeauna în grija hulitului critic literar, iar asta spune multe despre literatura noastră, despre soldaţii din tranşeele ei. Sîntem departe atît de tradiţia franceză, cît şi de cea anglo-saxonă, unde romancierul, sau poetul, îşi condimentează opera cu un volum de eseuri la două-trei romane/ volume de poezie. Mai an scriam cu vădit entuziasm despre superbul volum de eseuri al lui Vlad Zografi, şi atunci am avut revelaţia sărăciei acestui gen minunat în cultura română. Pentru că, în afara triadei Liiceanu-Patapievici-Pleşu, din care extremele […]