O fotografie de ieri

  • Recomandă articolul
Se stie, dupa disparitia unui scriitor, fie el cit de cunoscut si de important, urmeaza o perioada de timp care poate dura multi ani, perioada de tacere, de „doliu“, cum se spune. Nu stiu cum poate fi explicata, dar am observat-o si eu, in multe ocazii, cu o oarecare stupefactie. Asa se intimpla si cu posteritatea lui Laurentiu Ulici; imi permit sa scurtez ceva din acest „doliu“ prin cele citeva cuvinte. Probabil ca e important sa amintesc „lumii literare“ de astazi ca, timp de 18 ani, daca nu gresesc, Laurentiu Ulici a tinut rubrica „Prima verba“ la Romania literara – ceea ce face ca aproximativ 900 de scriitori sa fi avut parte de un prim gest de receptare, pentru ei de o insemnatate pe care nu mai trebuie sa o explic. Dintre toti acesti debutanti, Ulici a selectat si a alcatuit trei volume (’74, ’78, ’92), pe care nu le am in fata, alcatuite din „promisiuni“; as fi curios care dintre cei alesi au confirmat „pronosticul“ criticului. Era acesta un fel de asumare mai fatisa a riscurilor pe care fiecare critic (nu e asa?) le are in fata unei opere – Laurentiu optase pentru anticipare: era un fel „natural“ al […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

object(WP_Term)#12883 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }