Personalitate discretă, dar inconturnabilă a artei românești, școlit, prin hazardul biografiei, în clasa lui Stelian Panțu, dar declarat discipol al lui Vasile Kazar şi admirator al lui Octav Grigorescu, Mircea Muntenescu s-a afirmat în anii ’70, odată cu generația optzecistă, căreia îi aparține. În deceniile postcomuniste, a deschis două expoziții de anvergură: în 1994, la Galeria Catacomba, și în 2001, în Sala Rondă de la Teatrul Național. Fără să se adapteze perfect canonului de la Catacomba, dimensiunea spirituală a muncii sale artistice l-a convins pe Sorin Dumitrescu, care i-a schițat atunci un portret magistral, remarcînd „nevinovăția căutăturii“ acestui personaj utopic, hipercritic cu ceilalți, dar mai ales cu sine însuși. Mircea Muntenescu expunea atunci obiecte aparent prozaice – opinci de piele –, confecționate artizanal, cu un simț acut al frumuseții materiei și al calităților ei de maleabilitate și imprevizibilitate formală, şi care, prin simbolismul și evidenta lor nefuncționalitate, deveneau obiecte ale unei lumi ciudate și neliniștitoare. Mircea Muntenescu crea o ficțiune, pe care o legitima, desenînd-o apoi extrem de riguros și pedant mimetic, reprezentînd-o cu scrupul obiectivist, ca și cînd s-ar fi raportat la o realitate exterioară, pe care ar fi dorit să o capteze cît mai fidel.
„O frîntură de real poate da naștere unui munte de imaginar“, spunea într-un interviu mai vechi Mircea Muntenescu. Mi se pare și cea mai bună definiție a acestui demers artistic dificil de definit, valabilă atunci, ca și acum.
În actuala expoziție, regăsim interesul pentru comuniunea desen-obiect, dar pe un alt palier, cele două fețe ale cercetării par să nu mai fuzioneze ca altădată, ci să evolueze într-un paralelism ce le asigură o anume independență. Desenele dezvoltă de la unul la celălalt, într-o manieră explicit narativă, secvențele unei mitologii personale, cu personaje enigmatice, printre care revine obsesiv o figură autoritară, dominatoare. E un personaj sacru, un dictator, o figură paternă traumatizantă? Toate la un loc? Văzut de cele mai multe ori într-o perspectivă da sotto in su care monumentalizează și atribuie figurilor o statură strivitoare, acest personaj este adeseori terifiant în dezlănțuirile sale. Îl vezi dansînd, îl vezi în extaz, îl vezi în dialog cu un alte figuri/personaje. Stranii alcătuiri om-animal completează distribuția acestor scenarii.
Pare greu de crezut că Mircea Muntenescu atinge hîrtia cu banalele unelte ale desenatorului. Transparențele, dematerializarea constituie punctul forte al imaginarului său. Vînt, Lumină sînt titluri ale unora dintre lucrări, dar ar putea fi titluri generice. Cum să reprezinți astfel de entități volatile, fugitive, efemerul însuși? Ce pariu poate fi mai dificil, mai greu de ținut decît acesta? Impresia este că unelte încă necunoscute pipăie o materialitate evanescentă. În subtext, interesul artistului pentru spațiul cultural extraeuropean – India, mai precis, ne spune Mircea Muntenescu, care se zgîrcește, altminteri, cu informațiile – ar putea oferi chei de apropiere și de înțelegere. De la momentul în care Van Gogh introducea cu valoare de manifest stampe japoneze în pictura sa și pînă astăzi, modurile de întîlnire dintre culturi s-au multiplicat, rafinat și interiorizat.
Lui Mircea Muntenescu nu-i place să vorbească despre latura tehnică a artei sale, devine evaziv atunci cînd îi pui întrebări țintite. Îl atrag, evident, modurile de reprezentare iluzioniste, nu numai în cultivarea perspectivei de jos în sus, care miniaturizează privitorul, ca în pictura barocă, de exemplu, unde susul, registrul superior, este locul divinității. Întreaga regie cromatică pune în joc transparențe și străpungeri de lumină, creînd un spațiu fluid, în mișcare, oricînd supus metamorfozei și disoluției.
Încercînd să reconstitui puzzle-ul conversației sincopate pe care am avut-o cu Mircea Muntenescu, îmi amintesc că vorbea despre posibilitatea/necesitatea de a adăuga la șirul acestor imagini independente, dar și legate una de alta mereu alte imagini. Desenele sînt mici, mijlocii sau foarte mari, dar Muntenescu le visează enorme – visează desenul total. Nu întîmplător, resimte desenul ca pe un act de curaj. Desenul ar fi pentru el un flux care poate fi oprit oricînd și oriunde, pentru că poate tot atît de bine continua – o intuiție a unei geneze neîntrerupte, la care avem acces prin străfulgerări de o clipă, dar un acces limitat.
Odată cu obiectele – colaje de imagini fotografice și piatră –, coborîm parcă dintr-un registru celest într-unul complementar pămîntean, într-o proiecție a materialității, a naturii în concretul ei imediat, dar și în realitatea fictivă a fotografiei. Iluzionismul fotografiei este pus în discuție, negat prin tehnica colajului. Pietrele de rîu sînt selectate anume pentru a oferi o suprafață plată, aptă să primească incizii grafice (Muntenescu rămîne desenator, nu poate fi altceva decît desenator!), care amintesc de felul în care Lucio Fontana spinteca chirurgical pînza cu tăieturi de cuțit. Intervenția asupra acestor pietre plate, care chiar prin forma deliberat căutată contrazic forma comună, neregulată, a pietrelor de rîu, indică distanța la care se află în raport cu estetica fidelității față de materie, „truth to material“, atît de dragă modernilor. Lumea pietrei și cea a pietrelor fotografiate sînt fictive și una, și cealaltă. Natura lui Muntenescu este „denaturată“, artistul subminează tenace materia, e un subtil manipulator al materiei, pe care o supune ca pe o cocă moale, incapabilă să reziste tuturor încercărilor.
Amestecul impur de materii și materiale, fuziunea disparatului îl fascinează, iar nepotriveala lor îl provoacă. Discursul mimetic al fotografiei este contestat (sau chiar anulat) de adaosurile care o transformă într-un fel de sculptură abstractă. Străbat amintiri din calambururile lui Picasso, mai puțin intenția umoristică. Picasso utiliza obiecte din inventarul cotidian – lingură, sită, șa de bicicletă etc. – pentru efecte din specia calamburului, în timp ce imaginarul lui Muntenescu este impregnat de obsesia naturii. Sînt aceste sculpturi/colaje peisaje sui-generis, adică un fel – un alt fel – de a medita asupra naturii? Sînt ele semnul unei irepresibile aspirații de comuniune cu o natură „dezvrăjită“, natura vremii noastre?
Din cerul populat cu figuri stranii se coboară în registrul teluric sau poate invers, din lumea pămînteană ficționalizată urcă spre evanescența celestă, unde, pare să ne spună Muntenescu, nu ne așteaptă nimic bun.