O istorie fabuloasă

După ce în timpul liceului a fost laureatul unui concurs de proză, Tudor Ganea a avut ulterior şansa de a fi descoperit şi încurajat de Florin Iaru şi Marius Chivu; a început să lucreze la un volum de povestiri a căror acţiune se petrece într-un cartier al Constanţei şi care se vor transforma ulterior într-un roman de debut (Cazemata, Polirom 2016) ce îl impune pe autorul său ca pe un prozator de o mai mult decît remarcabilă originalitate şi foarte sigur pe mijloacele lui de expresie.

Se pare că lui Tudor Ganea îi place să înoate împotriva curentului: într-un moment literar cînd verismul de coloratură mizerabilistă şi romanul „de cartier“ au numeroşi adepţi printre tinerii prozatori (ceea ce le oferă cărţilor pe care le scriu un anumit „aer de familie“ ce devine în cele din urmă obositor), autorul Cazematei le propune cititorilor săi o istorie fabuloasă, situată sub semnul „realismului magic“. Naraţiunea sa pendulează permanent între două planuri: sacrul (care are aici configuraţia insulei paradisiace) şi profanul: viaţa de zi cu zi a unui cartier de pescari, tulburată de la un moment dat de evenimente pline de stranietate, care vin în contradicţie cu datele experienţei şi cu logica bunului-simţ. Viziunea scriitorului este magică, întemeindu-se pe premisa că relaţia dintre sacru şi profan presupune un anumit echilibru energetic, iar ruperea acestui echilibru, prin acţiuni care lezează ideea de ordine cosmică şi lege morală, dă naştere reacţiunilor care pot avea consecinţe catastrofale. Căci orice acţiune este în cele din urmă un act magic, are consecinţe nu doar în lumea văzută, ci şi în cea nevăzută, provocînd efecte imprevizibile, iar crima atrage întotdeauna după sine pedeapsa. Totul începe de la un fluier ce are proprietatea magică de a stimula apetitul erotic al femeilor şi continuă cu povestea unei familii de proxeneţi, care se întinde pe parcursul a trei generaţii; prin acţiunile lor nesăbuite, care lezează sacrul şi care culminează cu un măcel ce are loc în subteranele unei cazemate, aceştia declanşează lanţul nenorocirilor; cazemata se transformă într-un „loc blestemat“, încărcat cu energii ce au un efect distructiv asupra cartierului şi a locuitorilor acestuia şi îşi fac apariţia „răzbunătorii“ de felul Turcoaicei venite din Insulă, care răpeşte virilitatea bărbaţilor, pentru ca, în final, potopul să nimicească o lume condamnată, din propria-i culpă, la nimicire. Aceasta este cel puţin una dintre cheile posibile de înţelegere a romanului, care poate implica perspective de lectură multiple. Căci Tudor Ganea ştie să evite cu inteligenţă didacticismul alegoriei (care e întotdeauna monosemantică) şi recurge la polisemantismul simbolurilor. Evenimentele stranii care împînzesc naraţiunea nu-şi vor găsi o motivaţie explicită, naratorul doar sugerează, indică posibile piste de interpretare, îi lasă cititorului libertatea de a-şi construi propriul scenariu hermeneutic, ştiind prea bine, de la marii săi înaintaşi întru fantastic, că frumuseţea unei istorii stă în partea ei de taină. Paleta scriitorului e foarte bogată, el trece cu dezinvoltură de la o variantă a fantasticului la cealaltă. Insula paradisiacă e zugrăvită în tonalităţile miraculosului: „Lipovenii le răspunseră […] că cei de acolo sînt suciţi, au limba lor şi trăiesc numai din ce le dă Delta. Alţii ziceau că satu’ ală e acolo de cînd lumea şi că pescarii şi femeile n-au călcat niciodată altă bucată de uscat. Nu ies pe baltă decît pentru peşte şi, dacă cineva le intră în sat, se închid în case şi nu ies pînă nu pleacă. Sălbatici“. Scenele de pescuit fabulos sînt mici tablouri coregrafice pline de poezie, în care straniul coexistă cu graţiosul: „După cîteva secunde de acalmie totală, timp în care solzii stavrizilor atingeau trupurile pescarilor şi se pierdeau în puful acelor agăţate în pielea lor, bărbaţii îşi începură vînătoarea: braţele se încordară, picioarele zvîcniră, trupurile se contorsionară şi firele pline de ace făcură zigzaguri rapide, agăţînd în bicele scurte stavrizii, care, treziţi brusc, se înfigeau neputincioşi în cîrlige. […] Pescarii făceau tumbe, îşi răsuceau trupul şi trăgeau prin zvîcniri de firele înfipte în ei, mişcările lor dînd impresia unui balet în imponderabilitate“. Episoadele terifice sînt pictate cu pete ţipătoare de roşu aprins: „Se îndreaptă spre mlaştină, dă stufu’ deoparte şi-l găseşte pe moşu’: sfîrtecat de trei lupi care încă mai rupeau bucăţi de carne din el. Stufu’ plin de sînge prin jur. Orăcăiau broaştele şi-şi umflau guşile roşii de apă amestecată cu sînge şi mîl. A stat acolo ţeapăn şi s-a uitat cum îi mănîncă lupii şi ultimul os. Lupii nici nu l-au băgat în seamă. După ce şi-au terminat masa, au trecut pe lîngă tata cu boturile roşii, de ziceai că nici nu-l văd“. Episoadele fabuloase alternează cu cele veriste, dar, deşi acestea aparţin, cel puţin la prima vedere, povestirii „de cartier“, Tudor Ganea are meritul de a sonda un mediu insolit, cu personajele sale specifice; pescarii, cu firea lor primitivă, cu comportamentul lor ursuz, cu ticurile şi „suciturile“ lor, cu vorbirea lor puternic colorată argotic (dialogurile sînt excelent construite) reprezintă o faună umană pe cît de inedită, pe atît de plină de pitoresc. Dar principalul merit al scriitorului mi se pare o ştiinţă a povestirii aproape desăvîrşită, care poartă o puternică amprentă colocvială şi care îl integrează pe Tudor Ganea în categoria (nu foarte numeroasă) a marilor „povestaşi“, cărora ştie să le preia procedeele mai mult în spiritul decît în litera lor. Hotărît, autorul Cazematei a intrat cu dreptul în literatură, iar romanul lui de debut pare să prevestească un prozator de anvergură. Aşteptările sînt mari şi sperăm că Tudor Ganea nu ni le va înşela.