O istorie tragică şi grotescă

Romanele lui Radu Aldulescu configurează, am mai spus-o şi cu alte ocazii, o Cronică a societăţii româneşti (cu subiecte şi personaje care migrează dintr-o carte în alta) de dinainte şi de după seismul din Decembrie 1989, graniţă ce împarte – în destule dintre aceste cărţi – teritoriul ficţional în două „regiuni“ frapant de distincte, inclusiv la nivelul discursului narativ, chiar dacă acestea coexistă, dincolo de orice deosebiri, în acelaşi regim al apocalipticului. ’89 e, pentru personajele acestui autor, o bornă extrem de semnificativă, iar pentru autorul însuşi, o provocare. Dintre prozatorii care, de două decenii şi ceva încoace, au încercat să ficţionalizeze evenimentele din Decembrie, integrînd o dimensiune de reflecţie morală ficţiunii lor, Radu Aldulescu a ilustrat în modul cel mai convingător subiectul controversabil al unei Revoluţii situabile „sub pecetea tainei“ – spun „mai convingător“ pentru că a recurs într-o mai mare măsură la mijloacele prozatorului şi într-o mai mică proporţie (deşi detectabilă şi aici, pe alocuri) la cele ale publicistului indignat, deghizat în romancier, dar şi, totodată, pentru că, scriind despre momentul Decembrie ’89, s-a folosit cu mai multă parcimonie decît alţi prozatori de procedeul şarjei, preferîndu- i o abordare dintr-o perspectivă mai „obiectivă“ şi mai realistă (într-o accepţiune […]