O lume care a uitat să fie umană

„Vreau să vă vorbesc despre viaţă!“ E prima replică pe care Christopher Durang i-o atribuie personajului feminin din Rîs nervos. Piesa, scrisă la sfîrşitul anilor ’80, are un trecut scenic american de succes. Perfect explicabil: e bine scrisă, vorbeşte netrucat despre viaţă, aşa cum arată ea la limită: singurătate, lipsă de comunicare, de înţelegere şi de afectivitate, clişeizare, isterie, coşmaruri, violenţă. Apropo, aveţi grijă cît timp zăboviţi la standul conservelor de ton din supermaket! Luaţi sfatul cît se poate de serios, s-ar putea să vă treziţi agresat de o cumpărătoare agasată existenţial. Asta păţeşte eroul masculin din Rîs nervos, iar întîmplarea, pe cît de absurdă, pe atît de posibilă, declanşează o reacţie comportamentală în lanţ. Textul lui Durang are o structură ce mizează pe actor, pe capacităţile lui versatile. Teatralitatea nu emană atît din scriitură – ca tip, sînt două monoloage, care relatează o avalanşă de întîmplări stranii, cu substrat comic, cu personaje ce se întîlnesc dramaturgic abia la final –, cît din transpunerea scenică. Lucrarea e generoasă pentru echipa de realizatori – regizor, actori – aflată în faţa unor partituri ofertante pentru o dezlănţuire interpretativă. „Aţi fost atenţi pînă aici?“ e o altă replică, de control, a conexiunii cu […]