O lume uitata: caracterele lui Monciu-Sudinski

O problema de receptare Dupa topirea volumului sau de debut (Rebarbor, 1971) din dispozitia Comitetului comunist de Stat pentru Cultura si Arta, formula prin care Alexandru Monciu-Sudinski reintra (si este reprimit) in circuitul editorial e cea a reportajului. „Prozatorul pare a intelege ca a gresit“, anunta, pe un ton de psihanaliza politica, Marian Popa, „si se angajeaza pentru reabilitare in realizarea unor interviuri s…t“ (Istoria literaturii romane de azi pe miine. 23 august 1944-22 decembrie 1989, II, Fundatia Luceafarul, Bucuresti, 2001, p. 1036). Asadar, am crede ca avem in fata un autor „dat pe brazda“, gata sa se „reabiliteze“ in fata Partidului printr-o ampla si fidela „munca pe teren“. In realitate, lucrurile se dovedesc ceva mai complicate, atit in materie de alegere literara, cit si de obedienta politica. Ce-i drept, Caractere (1973) si Biografii comune (1974) reprezinta doua volume de interviuri cu muncitori si tarani cuprinsi cind de marea efervescenta a ideologiei politice, cind de sfinta lene profesionala. Dar sint aceste interviuri reale sau trucate, culese pe teren sau inventate la masa de lucru a scriitorului, „cuminti“ sau subversive? Istoria literara nu ofera un raspuns satisfacator. Dupa Laurentiu Ulici (Viata la rind, in Romania literara, Nr. 3/17 ianuarie 1974, p. […]