O lungă iarnă fierbinte?

Cele cîteva zeci de mii de tineri oengişti şi corporatişti care, mobilizaţi pe formatul mişcării Uniţi Salvăm, au dat jos – cu binecuvîntare externă – guvernul Ponta, prin intermediul aşa-numitei Revoluţii Colectiv, n-au (mai) fost, pe 11 decembrie 2016, „poporul“. Poporul de la urne a ales exact pe dos. Oricum, tragicul accident din noiembrie 2015 nu poate fi explicat satisfăcător nici prin diversiuni rudimentare de tip Soros-Anonymus, nici prin sloganuri-consemn de tip „corupţia ucide“.

Fapt este că, după un an de guvernare Cioloş, cu dezamăgiri de tot felul, dorinţa preşedintelui Iohannis de a avea, pe lîngă „guvernul meu“, şi „Parlamentul meu“ a generat un efect contrar. Mai mulţi factori au contribuit la rezultatul scrutinului din 11 decembrie: nu doar falimentarul PNL, campion absolut al autogolurilor, a fost penalizat drastic prin victoria istorică a PSD, nu doar guvernul tehnocrat Cioloş, perceput de mulţi ca o grefă ineficientă, globalistă şi pro-austeritate, ci şi preşedintele devenit în ultima vreme jucător. Discriminările de pe 1 decembrie la adresa adversarilor politici şi apărarea plagiatului minimalist al Laurei Codruţa Kovesi au fost gesturi de flagrant dublu standard, care îl costă deja. A fost acuzat, fireşte, masivul absenteism al „tinerilor“ (deşi mediul rural a lipsit şi el de la vot…), însă numai naivii îşi pot imagina că votanţii din România sînt peste 18,9 milioane, nu 16,5. Cifra a fost utilă pentru invalidarea referendumului din 2012 şi mărirea numărului de europarlamentari.

Cu o naivitate siderantă, mulţi activişti de dreapta au sperat că se va repeta scenariul turului doi de la prezidenţiale, în favoarea aceloraşi forţe. Însă iarna lui 2016 nu mai e iarna lui 2014; România s-a schimbat, lumea s-a schimbat, iar autoiluzionările n-au rezistat contactului cu aşteptările „ţării reale“. O realitate pe care PSD a ştiut s-o stăpînească şi s-o valorifice pragmatic, pe greşelile adversarului. Explicaţia succesului său e şi una de natură culturală. Ea implică: 1) epuizarea maniheismului moral anticomunist, post-Război Rece; 2) compromiterea parţială a justiţiarismului anticorupţie; 3) exhibarea violentă a „clasismului“ de dreapta, prin stigmatizarea (ca inferioare intelectual şi etic) a categoriilor sociale ostile politic – bătrînii, săracii, ruralii, nonvotanţii. Accesate neobosit de diferiţi directori de conştiinţă (de la Gabriel Liiceanu la veterani ai generaţiei PRO ca Lucian Mândruţă), aceste marote au sfîrşit prin a exaspera. Uzate moral, expirate intelectual şi irelevante electoral, maximalismele cu pricina au fost afectate, înainte de orice, de dubla măsură şi de ipocrizie. Sloganurile despre „lupta anticorupţie“ au ajuns să sune ca altădată cele despre „lupta pentru pace“, iar alegaţiile premierului despre „teleormanizare“ şi „mocirla Antenei 3“ au reprezentat mai mult decît o eroare.

Printr-o abilă tactică nonconflictuală, impecabil condusă, preluînd forţa unui adversar antrenat în ofensivă şi întorcînd-o împotriva acestuia, prin accentul pus pe economie, programe şi măsuri sociale, prin reformularea relativ moderată a mesajelor tradiţionaliste, protecţioniste sau antiglobaliste, în fine, printr-o strategie catch all de capitalizare a frustrărilor, PSD şi-a luat revanşa, fără să mai comită vreuna dintre vechile greşeli. A cîştigat ca niciodată urbanul, mare parte din Ardeal şi tot Banatul, „unificînd“ o Românie divizată politic; a cîştigat, după datele mele, şi intelectuali tineri, care nu erau obişnuiţi să-l voteze.

Demisia Alinei Gorghiu, zmeura de aur a PNL, se impunea de la sine. Rămîne de văzut ce se va alege în viitorul apropiat de acest „mare“ partid ajuns acum la sub 20%. Un PNL fără lideri şi leadership, agăţat de aşteptarea mesianică a premierului Cioloş, dezorganizat în teritoriu după eliminarea lui Vasile Blaga, oscilînd năuc între naţionalismul de tip Marian Munteanu şi supuşenia oportunistă faţă de directivele externe, folosit, ca şi fostul PDL, drept cobai al tuturor experimentelor de sus sau din afară, în speranţa unor protecţii şi susţineri salvatoare, el a decontat propria falsitate şi decuplarea de agenda României reale. Mai tînăr şi mult mai proaspăt, USR l-a canibalizat, în parte, după principiul vaselor comunicante. Mica „revelaţie“ a alegerilor, intrată în Parlament cu un procent totuşi sub 9% (în condiţiile în care propriile sondaje îi dădeau între 15-19%), formaţiunea nou-născută poate fi considerată ca fiind adevărata moştenire politică a guvernului Cioloş şi a elitelor asociate. Un nou „azimut“ occidentalist, moştenitor eclectic al activismului M10, Noua Republică şi Uniţi Salvăm. Declarativ, USR s-a vrut a fi un partid „antisistem“, dar a fost mai ales partidul guvernului tehnocrat şi al suprastructurilor europene, orientat prioritar contra structurilor PSD (care, la rîndul lui, s-a vrut antisistem – numai că împotriva altui sistem). Faptul că demagogia ultranaţionalistă din PRU şi ANR a rămas în afara Parlamentului este, de­sigur, un cîştig, după cum tot un cîştig ar fi şi includerea, pe listele PSD şi USR, a unor figuri stimabile din societatea civilă. Intrarea în Parlament a ALDE (6%, prin care, iată, USL trăieşte) şi PMP (5,5%, prin care Băsescu supravieţuieşte), poate avea, în perspectivă, efecte interesante: dacă tot mai haoticul PNL va fi preluat de un pseudo-lider, e de prevăzut, în orizontul congresului de fuziune din 2017, o hemoragie a vechilor liberali către ALDE şi a vechilor pedelişti către PMP. Cum-necum, uzaţi şi contestaţi, Tăriceanu şi Băsescu sînt lideri cu meciuri grele în picioare, nu surogate limfatice sau marionete de tip Cristian Buşoi sau Raluca Turcan.

Livrat ca un erou al corectitudinii şi decenţei, necharismaticul Dacian Cioloş – un MRU cu îmbunătăţiri, din categoria celor obişnuiţi să fie numiţi, nu aleşi de popor – a fost un alt învins notabil (sloganul „Go, Ciolo“ s-a transformat, ironic, în „Cioloş, go home“). Comparaţia cu beneficiile aduse de guvernarea PSD i-a fost defavorabilă. Tot în categoria învinşilor o putem include şi pe decredibilizata şefă a DNA, pentru care rezultatul alegerilor parlamentare a reprezentat un vot de blam implicit. Votul a dat un semnal şi la adresa instituţiilor de forţă („democraţia cu epoleţi“), a abuzurilor Justiţiei, a discriminării capitalului naţional în favoarea multinaţionalelor (a căror corupţie a fost nu o dată muşamalizată) şi a intervenţiilor ostentative ale ambasadelor occidentale în deciziile clasei politice autohtone; sub acest aspect, ne putem aştepta ca raportul naţional-supranaţional să se renegocieze întrucîtva, în acord cu valul suveranist european şi mondial. Dar adevăratul mare învins pare a fi preşedintele Klaus Iohannis. Previzibila propunere de către PSD a lui Liviu Dragnea ca premier creează premisele unui conflict interinstituţional cu consecinţe interne şi externe dificil de anticipat.

Valul votului de pe 11 decembrie ar putea să-l lovească şi pe cel care a vrut să obţină totul şi a rămas cu foarte puţin. Preşedintele se află acum cu spatele la zid, cu sprijinul popular în cădere liberă, într-o Uniune Europeană minată de mari probleme şi fără vechiul sprijin al administraţiei democrate americane, după alegerea lui Donald Trump. Dacă Iohannis nu cedează în faţa celui pe care nu l-a acceptat alături de el la Ziua Naţională, se anunţă o lungă iarnă fierbinte.