Ce e un one-man/woman show, o monodramă, un monospectacol? Cum se face că, deși pînă acum, timp de mulți ani, doar Alina Nelega făcuse din monodramă un proiect personal consecvent, acum spectacolele cu un singur interpret sînt tot mai răspîndite? O fi, oare, pentru că spectatorii teatrului independent (fiindcă acolo se produc aceste spectacole) au devenit mai răbdători, mai atenți, mai dispuși să intre în starea deloc căutătoare de spectaculos a urmăririi unui om singur pe scenă, care construiește lumi doar din cuvinte fără răspuns și propriul corp? Sau pentru că actorii înșiși sînt tot mai singuri?
Am mai spus-o, teatrul independent post-2000 a început cu un one-man show al lui Florin Piersic jr. – Sex, Drugs, Rock’n’Roll, după Eric Bogosian (un maestru al monologurilor și monodramelor, pe care Piersic jr. l-a montat de mai multe ori și care a făcut o remarcabilă carieră pe scena românească). Ceea ce aducea actorul în Sex… era, pe de o parte, o mostră uimitoare de tehnică actoricească, de joc realist departe de convenția realistă dominantă, iar pe de altă parte, o lume contemporană, brută, actuală pînă la ultima fibră, o sensibilitate alta decît cea a orice se monta atunci la noi. De atunci încolo, one-man show-ul a fost genul preferat al lui Florin Piersic jr., în care pare să găsească o libertate de neegalat.
O piesă despre un copil care devine adolescent și pe urmă bărbat în toată firea, dar care își trăiește existența sub spectrul sinuciderii – totul începe cu o tentativă a mamei lui de a-și lua viața, despre care află de la tatăl său, în mașină. O piesă despre cum îți construiești, cărămidă cu cărămidă, rațiuni de a te bucura de lume, de a te forța să rămîi în ea, O mie de motive (după o piesă de Duncan MacMillan ecranizată de HBO), cea mai recentă premieră de la Point, cu Horia Suru ca regizor, e, în fapt, o cufundare într-un univers al tristeții supraviețuitoare.
One-man show-ul e, cum ar veni, participativ: spectatorii sînt antrenați să citească, de pe cartonașele primite la intrare, motive de fericire: să te dai cu rolele în parc, să mănînci pufuleți sau înghețată, apoi altele și altele, pe măsură ce vîrstele personajului se schimbă. Toti ei sînt chemați pe scenă să-i fie parteneri lui Florin Piersic jr. în scene de (aparent) dialog, în care monologul se scurge printr-un celălalt fizic prezent, dar aproape mut.
Nici un alt actor – sau foarte, foarte puțini alții – de pe scena românească nu ar putea face ceea ce face Florin Piersic jr. în acest spectacol. Nu doar că „locuiește“ textul de parcă ar fi vorba de un performance autobiografic (iar traducerea, trecută printr-o mie de filtre, e un poem de limbă română), că „adoptă“ fiecare spectator ca pe un frate de cruce (delicat ghidat pentru a-i fi partener), ci, mai ales, publicul îl adoră într-un mod pe care nu l-am mai întîlnit și i se supune cu o plăcere și „credință“ care chiar te face să juri că faimoasa „suspendare a neîncrederii“ chiar există. O astfel de relație cu spectatorii – nu doar de încredere absolută, ci și de intimitate, chiar dacă ușor temătoare – e ceva rar în teatru și pe ea se construiește atmosfera de joc/realitate împărtășită din O mie de motive. Simțul tăcerii, al suspansului cu publicul, al dramatismului neteatralizat, Florin Piersic jr. le are atît de în profunzime, încît nu poți decît să te lași dus de poveste.
*
Lumea dinăuntru, one-woman show-ul găzduit de Unteatru, este rodul unei colaborări foarte intense, foarte personale între actrița Valentina Zaharia, regizoarea Catinca Drăgănescu și dramaturgul John Elsom. Cel puțin pentru primele două, e un fel de ieșire din carcasă, un prim exercițiu în genul monodramei, un abandon punctual al propriilor plase de siguranță – Catinca Drăgănescu e preocupată de interactivitate, de game theory, de noile tehnologii, Valentina Zaharia e expansivă, energetică (pe alocuri, să zic așa, „trăiristă“), are nevoie de controlul dat de interacțiunea cu alți actori. Și cu toate astea, Lumea dinăuntru e un spectacol aproape filigran despre energia nesfîrșită a vieții, chiar și atunci cînd ritmul variază.
Monodrama combină două texte ale lui Elsom, unul despre un băiat în timpul războiului (copil a cărui soră mai mare se îmbolnăvește de tifos), cel de-al doilea – despre un bărbat paralizat (pe care-l asaltează rudele ca să-i smulgă moștenirea) –, dar în spectacol ar putea părea că prima poveste este un joc al memoriei bătrînului pe moarte. Iar ambiguitatea de gen e bogată – corpul de pe scenă e cel al unei femei, dar cuvintele ar putea în egală măsură aparține unui băiat sau unei fetițe, unui bărbat sau unei femei. În prima parte, jocul e al inocenței, al interpretării naivității copilărești incapabile să realizeze pericolele de moarte din jur, veșnic tentată fiind să aleagă joaca, în a doua – e mișcarea minții, care o înlocuiește pe cea a corpului.
Trecerea e, poate, un pic grăbită, uneori se văd bucățile pe care Valentina Zaharia le preferă și cele peste care abia așteaptă să treacă, însă stăpînește excelent personaje care tentează către clișeu și repetitivitate, construind, pur și simplu, pas cu pas, situații, interiorizări ale impulsurilor generate de absenții ceilalți, reacții de tandrețe, cinism, sarcasm. E frumos, e generos, e bogat.