O pentacicletă cu nenumărate roţi

„Lucrul pe care îl arată creaţia [poetică] şi la care trimite ea nu este, fireşte, ceea ce gîndeşte poetul.“ Aceste cuvinte îi aparţin lui Hans-Georg Gadamer, şi dacă filozoful german se înşală, mă înşel împreună cu el. Însă volumul lui Radu Andriescu, Cînd nu mai e aer, obţine în mod conştient, programatic, o serie de efecte poetice şi implicaţii la nivelul înţelegerii/receptării (într-un plan secund) dincolo de (şi chiar prin) stilul ludic, aparent facil. Însă, în măsura în care definiţia include scopul – finalitatea referentului termenului de definit –, ludicul e resemnificat la nivel conceptual în poezia lui Radu Andriescu. În sensul în care jocul (aşa cum adesea se întîmplă în nuvelele lui Julio Cortázar) trimite la altceva: o realitate rutinară, obositoare, cu accente macabre. Şi la sentimentul ratării. „Mama lor călătorea departe, pe internet […]. Avea nevoie/ de mercur analog. De un termometru care s-o oglindească/ aşa cum este ea./ Singură şi obosită.“ Iar prin intermediul unor subtilităţi tehnice (metafore ale metaforelor), limbajul poetic – prin definiţie autoreferenţial – trece (şi trimite) la un alt nivel, ficţiunea anulîndu-se prin ficţiune, iar realitatea prin interpretare: „Ana şi Mariana/ au întrebat-o de ce sînt desenate acolo,/ printre peştii din cretă colorată, […]