O poetică a discreţiei

Foarte multe dintre observaţiile uşor de făcut, la prima mînă, despre cartea de proză scurtă a lui Augustin Cupşa riscă să fie platitudini. În acelaşi timp, platitudinile respective nu ar fi departe de adevăr. De exemplu, aş putea spune că autorul are un talent deosebit de a discerne furtunile din adîncul fiinţei umane, fără a fi prea departe de adevăr. Aş adăuga că are ureche pentru dialogul mic, pentru conversaţia menită să acopere acele furtuni, iarăşi fără a mă îndepărta prea tare de adevăr. Aş putea, la fel de bine, să afirm că a scris o carte excelentă în 2013, fără ca cineva să mă prea poată contrazice cu prea multe argumente. Discreţia pe care o arată personajele lui Cupşa în tratarea conflictului care le pune în mişcare e egalată doar de cea cu care autorul îşi conduce personajele înspre un moment-cheie al prozei sale, acolo unde trecutul este îngropat definitiv, de o vorbă sau de un gest, pentru a lăsa loc unui viitor ca un cîmp înzăpezit, murdar şi nesfîrşit.   Protagoniştii lui Cupşa sînt, în marea lor majoritate, maturi trecuţi de treizeci de ani, uneori chiar mai în vîrstă de atît, care au o ultimă încercare de evadare […]