Momentul de cotitură în creaţia lui Darie Magheru îl constituie volumul Caprichos (Editura Albatros, 1970), în care, chiar dacă mai vechile teme persistă, discursul poetic capătă o nouă fizionomie, mulîndu-se perfect peste personalitatea stranie a poetului, care nu înceta să contrarieze prin gesturile lui pline de truculenţă: „[…] schelele, de pe ea,/– de mătase!–/ vor/ cădea!/ goală/– spre zori/ este/ clipa! –,/ are/ să/ fugă/– prin ogiva ferestrelor –,/ învelită-în aripa,/ în aripa-mi!/ […] da./ mănăstirea/ cu gambe lungi…!“ (cel care sieși). Un vocabular violent neologistic, puneri în pagină cu totul neobişnuite, care au cîteodată aerul caligramelor apollinairiene, o poetică a rupturilor, sintactice şi semantice, prin care poemul e spulberat permanent în secvenţe mai curînd disonante, ce problematizează dramatic ideea de operă, întrebuinţarea în exces a unor semne de punctuaţie (linii de pauză, paranteze, semne de exclamare) sînt doar cîteva dintre elementele de recuzită ale acestei poezii ostentative, histrionice, în care existenţa este teatralizată în spiritul unui baroc de substanţă. Totul e excesiv, voit excesiv, ridicat la o scară halucinantă şi în acelaşi timp supus deriziunii ironice, căci – printr‑un ingenios joc al parantezelor şi al semnelor de exclamare – poemul se transformă adesea în propriul său comentariu, din spatele gesturilor patetice mijeşte grimasa bufonului, poezia se converteşte în antipoezie: „e un fel de obsesie sexuală,/ împinsă pînă în botul limuzinei!/ aripile/ – alungite-în mişcare –/ sînt coapse,/ radiatoru-mi sugerează/ os puber,/ hipertrofiat!// e un fel de obsesie sexuală în toate!// doctorul freud/ ne condamnă/ – din leagăn– / la acel «libido»…/ «e un fel de obsesie sexuală/în toate!»// observaţi respectul faţă de prozodie/ în repetarea versului anterior!// …dar/ – la modul spleen luînd lucrurile–/ e un fel de/ obsesie sexuală!“. Prin urmare, actul poetic va căpăta acum toate datele unui travaliu sisific, în timp ce masca lirică pe care o ostentează poetul este aceea a omului absurd din filozofia camusiană (prezent și în opera dramatică a lui Darie Magheru), ce resimte din plin divorțul dintre lipsa de sens a tuturor lucrurilor și a tuturor acțiunilor omenești și nevoia de sens a rațiunii: „cervantes/ – savedra miguel, mort 1616 –/ şi-a lăsat un braţ pe cîmpul de luptă/ unde/ morile de vînt au ieşit biruitoare!// pentru ca întoarcerea bătrînului să vină/ bărbăteşte,/ de foarte departe,/ don ernesto/ – cu ţeava puştii de vînătoare/ între dinţi! –/ şi-a lărgit cît atlanticul/ partea de sus a capului/ în explozie!// …o,/ spălînd în orbite/ tone de nisipuri,/ douăzeci şi cinci/ de ani/ m-am tîrît pe brînci/ pentru cîteva uncii de poezie!“
(curriculum vitae). Poetul are, de altfel, o sensibilitate specială pentru absurd, îl descoperă pretutindeni, atît în micile întîmplări ale vieții de zi cu zi, cît și în marile scenarii ale istoriei: „keops/ – o, keops! –/ folosea scripeţi/ bine unşi,/ ca să-şi/ coboare/de pe bulb/ piramida!/ keops/ – o, keops! –,/ ea/ trebuia/ să acopere/ – cu pătratul ipotenuzei – toată/ ştiinţa numerelor!/ …keops/ – keops! –,/ în vremea asta/ grozav te durea/ mintea!“ (Jazz). Tema războiului, la care Darie Magheru a revenit obsesiv pe parcursul creației sale, va fi tratată în consecință din perspectiva aceleiași filozofii a absurdului; aspectele eroice sînt absente, stupidul, caricaturalul sinistru, oribilul se dezlănțuie însă într-o adevărată torențialitate, tragedia se convertește într-o farsă pe cît de lugubră, pe atît de lipsită de noimă, privită prin prisma unei sensibilități a simțului enorm și a văzului monstruos: „fetiţa cu mingea…/ sub călcîi/ a destins/ o mină!// moleculele/ – şi atomii –/ – în văzduh/ se joacă‑înainte/ şi ea/ – toată – e ca un stol!// …circulaţia sîngelui/ ricoşează/ – prin acest gol imens –,/ de la aortă,/ la falange!“ (delenda carthago! al doilea pentru că).
Cărțile publicate după 1970 nu vor schimba în mod esențial coordonatele viziunii artistice care se configura în Caprichos. Volumul Schițe iconografice (Editura Cartea Românească, 1973) ascunde, în spatele unei procesiuni de măști voievodale, o filozofie a istoriei tutelată de aceleași mecanisme ale absurdului, uneori cu certe (și subversive) trimiteri spre contemporaneitate. Poetul are acum revelația unui „rău al istoriei“ care se traduce în imaginile dezolante ale rocii sterile, ce se întinde peste tot, ca un cancer, distrugînd orice urmă de viață: „cad seduse-în fărăființa somnului/toate țărmurile maicii domnului/pe ventricul s-a lățit eclipsă/ pleoapa de la răsărit e lipsă.// numuliți și var și var cît numeri/ din conceptul nopții pînă-în umeri./ nu-îi mai umblă în aval condurii/ geografia sînului și-a gurii..// bate-un vînt stă cuarț în martie omu/ ape-au curs dar păstrăvu-îi de os/ maica domnului cu flori și frunze/ – aici sub cruce împietri frumos!“ (icoană cu țara. Anno domini – fanariot). Poemele de dragoste sînt, în asemenea schițe iconografice (cărora li se pot adăuga textele de aceeași factură rămase dintr-un motiv ori altul în afara volumului sau elaborate ulterior), travestite în costume de epocă, masca devine acum una cu obrazul, autorul empatizînd cu marii damnați ai istoriei (un Țepeș, un Ioan Vodă), în care își proiectează propriile interogații și anxietăți: „trec ani cocoșați – și luni mai umile! –/ te-aștept, pînă-atunci, sfîrtecat de cămile!…/ sînt frînghii – și patru! – extind bucuria/ ’n acest de pe urmă – tu, anna-maria! –// ’n acest de pe urmă cahul, da, sinistru/ de-aici pînă-în cînd stăpînirăm pe nistru?/ ci, rupt de cămile,-îmi trăii bucuria,/ ’n acela cahul – tu, anna-maria!…// odată, odat’ – da! – un golia, desigur,/ cu bice ți-i mînă și sînii – prefigur! –/ dar io te aștept – a mea-îi bucuria! –/ chiar putred te-aștept – ooo, anna-maria!…“ (carte ca pentru săsoaica lu ion).
Guernica (1973), volum în care se cade integrat și ciclul caii de la ioan, reia obsesiv tema războiului în poeme orchestrate simfonic, în sonorități cadențate de marș militar și cu un simț al caricaturalului violent și sanguinar, amintind de plastica de război a lui Otto Dix. Viziunea culminează în vastele tablouri apocaliptice, în amestecul infernal de regnuri, iar istoria e percepută, de data aceasta, ca într-o panoramă de secol XX a deșertăciunii, ca o goană furibundă și fără noimă către neant: „în mine a binelui-răului – toată!/ sînt: spiţele ură-iubire, – alternată!/ răstorn frumuseţe-în convexul meu vid,/ deschis spre închisul, nasc sori şi-îi ucid!…/ că-în tot ce fi’nţează ştiu totul ce nu e,/ săp stei după chipu-mi şi-îl neg în statuie,/ cît mie-îmi descind eu: ins şi sinteză,/ proteză iubirii, iubiri de proteză,/ de ură iubire – întregul şi sparte/ iubiri de iubire, cît aripi să poarte/ aceste-înţelesuri – zidite din moarte“ (simfonia a treia. apocaliptica).
În sfîrșit, zeu orb cu flori (1982), ultimul volum antum al poetului, e o exploatare a mi‑hosului dacic, în care prezența simbolurilor germinative integrează răul și moartea într‑o schemă poate mai liniștitoare a ciclurilor istorice și a legăturilor dintre generații, a lumii aflate într-o perpetuă geneză: „mai greu era cu metalele neferoase/ din care-a trebuit să lamineze o rază/ răzbătînd spații de vacuum și-angoase/că pleoapa lui mată-între lumi i se-așază.// mai greu era cu frigul acela și cald/ cu aici și departe cu astăzi și ieri/ cu aur de ambră cu verde-în smarald/ cu precum pe pămînt și în cer.// dar mai greu decît toate-a fost cu florile cînd/ soare se cernea prin văzduh decantat/ cu pipeta în crini nou născuți picurînd/ pîndindu-le pulsuri pîn’ s-a-înnoptat// și ochiul din deget al său doar văzînd“ (zeu orb cu flori).
Toate aceste cărți, împreună cu numeroasele texte postume, conturează imaginea unei voci poetice de certă și puternică originalitate. Apariția la Editura Eikon a unei integrale poetice ar putea constitui un început pentru o nouă receptare critică și o mai bună înțelegere a creației lui Darie Magheru, care nu se mai cuvine marginalizată.