O poveste de dragoste, devenind muzica

Cum am ajuns de fapt sa am pian? Stateam pe strada Lapusneanu, intr-o casa nationalizata, unde la parter fusese o cofetarie mare, un fel de Capsa a Iasiului. Fosta proprietareasa, doamna Cuncic, venea la noi sa asculte muzica simfonica la radio. Primul pian, de altfel, la ea l-am vazut, n-am sa uit niciodata ca mi s-a parut ceva negru imens (aveam doi ani si jumatate); iar pe pian avea o stancuta vorbitoare, intr-o colivie, care m-a speriat groaznic. Doamna Cuncic nu stiu ce-a vazut la mine, dar i-a spus mamei ca trebuie neaparat sa fac arte. M-a trimis mama la balet, dar n-ajungea, asa ca m-a dus la doamna Ohanian, care-ti spunea la ce instrument esti bun. Si doamna Ohanian a spus ca-s de pian, nu de vioara, dupa care mama m-a dus la doamna Marcovici, cu care am inceput pianul (si – culmea! – Conservatorul l-am facut mai tirziu cu domnul Marcovici, sotul ei). […] Prin ’81, aud eu de unul, un pusti, care-si da lucrarea de diploma si pune un spectacol formidabil. M-a lovit curiozitatea sa ma duc sa vad si eu ce se-ntimpla. In toamna s-a facut o vizionare. Era un tip scund si subtirel, cu breton, […]