O prietenie si citeva neintilniri

Cind ne-am cunoscut (prin intermediul lui Victor Ivanovici), Néné Culianu era in penultimul an de facultate, iar eu in primul an dupa absolvire. Mi-a fost limpede, de la bun inceput, ca mai tinarul meu amic era mai matur decit mine: cu o formatie mai solida, cu o disciplina interioara incoruptibila si cu o vocatie deja cristalizata. Pe de alta parte, parea timid, aproape retractil. Ceea ce ne lega erau citeva intrebari „absolute“ (adica rostite ultimativ, à la russe) despre Absolut. Bijbiiam, cum s-ar spune, in acelasi mister. In ce ma priveste, eram epatat de lecturile si inzestrarile lui, acestea din urma avind, in mod vadit, insemnele fenomenalului. Lucra rapid si intens, cu o putere de concentrare care putea acoperi, fara fisura, zile si nopti intregi. La un moment dat, m-a gazduit in camera lui din strada Turda, de o perfecta precaritate: neincalzita in plina iarna, cu un pat ingust acoperit de carti (asa incit noi dormeam pe jos), fara anexele minimale ale unei gospodarii. Néné avea aerul ca nu maninca niciodata: daca erai atent, il puteai surprinde, uneori, bind lapte cu putina miere. Intr-o noapte, l-am vazut asezat „in lotus“ linga masina de scris, pentru a-si incheia lucrarea de licenta: […]