O şansă culturală

Editorul Dimineţii pierdute în  Ungaria, Imre Barna, mi-a cerut, anul trecut, atunci cînd cartea se afla în curs de traducere, să fac o prefaţă pentru cititorii maghiari. Tocmai îi spusesem că, atunci cînd am venit la el, împreună cu directoarea Institutului Cultural din Budapesta, Brânduşa Armanca, în 2007, ca să îi prezint cartea, nu eram prea încrezătoare că ea va interesa vreo editură din Ungaria: Primul Război Mondial, care ocupă jumătate din paginileDimineţii pierdute, a aflat România şi Ungaria în cele două alianţe adverse, cu urmările care se ştiu în privinţa Transilvaniei. Cartea mea, însă, nu a avut nici un scop politic, şi ideea prefeţei mi s-a părut excelentă. Am povestit, aşadar, drumul întortocheat prin care am ajuns de la o povestire despre limbaj pitoresc al unui personaj la destinul lui tragic, care includea destinul tragic al unei ţări, aşa cum îl vedeam eu în anii cînd scrisesem cartea.   Şi chiar în deschiderea prefeţei, vorbind despre prototipul Vicăi Delcă, l-am citat pe Amos Oz, care, la o lansare de carte în România, spusese că scriitorul este un fel de agent secret. Am scris şi despre sentimentul de culpă al scriitorului, pentru că îşi utilizează în scris amintirile, golindu-le astfel treptat […]