Oameni curgînd cu povești în rîul vieții

Istanbul Istanbul este un roman cu ramă (asemenea Decameronului sau ca O mie și una de nopți), cu mai multe dimensiuni și treceri, schimbări de planuri. Însă Istanbul Istanbul este mai ales un elogiu adus iubirii umane și poveștii, mai ales în situații-limită, cînd trupul și mintea riscă să se degradeze, să se animalizeze, să sucombe sau, și mai rău, să se pervertească, să ia calea răului. Rama despre care vorbeam este o ramă care pune alte rame peste gratiile celulei de închisoare, o ramă care decupează, prin povești și puterea imaginației, pereții celulei, o ramă luminoasă, care oferă salvarea în momentele cele mai crunte de tortură, care-i trece dincolo de ușa de fier din subterană, spre zone existen­țiale, afective, filozofice, tandre, dar mai ales spre acel spus al poveștilor care reface lumea și umanitatea. Schița unei subterane cu celule deschide romanul. Experiențele carcerale sînt notate pe zile și pe povești. „Ziua/Zilele“ (zece la număr) în celula întunecată rezistă, după/în timpul torturilor extreme, înfometării, frigului, umilințelor, rezistă pentru că se petrece cu povești. Zile de viață, de supraviețuire. Povestași devin rînd pe rînd Studentul Demetray, Doctorul, Unchiul Küheylan, Frizerul Kamo. Înghesuiți cu toții în celula goală, cu beton, aceștia fac […]