„Obsedantul deceniu“ reloaded sau identitatea ca marionetă (II)

Matei Brunul nu e încă un roman „politic“ despre „obsedantul deceniu“, ci unul care-l reinventează după alte reguli ale artei. E, în primul rînd, un roman despre arta manipulării și limitele libertății, centrat pe transformările identității personajului Bruno Matei, marionetist italian după mamă și prin țara de adopție, român după tată și după țara de origine, revenit după război în România pe filiera soților Pătrășcanu (tatăl lui Bruno, fost coleg de facultate cu Lucrețiu, își convinsese vechiul prieten să-i găsească fiului de lucru), angajat la Teatrul Țăndărică și profesor informal de marionetism, ajuns în închisorile comuniste din motive istorico-politice pe care nu le controlează. De fapt, nu controlează nimic, ci e „acționat“ ca o marionetă. Păpușa de lemn pe care-o poartă mereu cu sine – după pierderea parțială a memoriei – și căreia nu știe ce să-i facă trebuie privită, evident, ca un dublu inanimat, deși tradiția marionetistă siciliană vorbește de un suflet al păpușilor, iar Matei păstrează, din identitatea pe care memoria sa de după accident n-o mai reține, un bilet despre condiția de creator a păpușarului, asimilat unui muzician instrumentist. Cu ani în urmă, lucrarea lui Kleist despre teatrul de marionete (devenită corp delict la arestare) îi vorbise […]