Mărturisesc că, măcar dintr-un anumit punct de vedere, îl admir pe jurnalistul box to box Cristian Geambaşu, de la Gazeta sporturilor. Îmi place inteligenţa lui rece, analitică şi riguroasă, la fel cum mă delectează stilul său direct, concret şi precis. Are o ironie de calitate, practică economia de tropi, nu face exces literar. Spune ce trebuie fără să pedaleze supărător pe retorică. Nu rareori Cristian Geambașu face trimiteri subtile la tot felul de registre spirituale, semn că rigoarea de politehnist face casă bună cu erudiţia şi diversitatea surselor culturale. Tocmai de aceea articolele pe care le scrie înseamnă, pentru mine cel puţin, un frecvent prilej de juisanţă intelectuală. Din toate aceste pricini, citindu-l pe editorialistul GSP, îmi este peste putinţă să nu-mi amintesc de ceea ce spunea odinioară unul dintre profesorii meu de teoria literaturii de la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris, israelianul Daniel Shabetaï Milo, anume că gazetarii de la l’Équipe sînt ultimii stilişti ai limbii franceze scrise. Fireşte, era o exagerare, dar una care făcea iluzia imposibilă.
Pe de altă parte, nu m-am putut împiedica să nu observ o netă predilecţie a jurnalistului român de a se erija în Radamant infailibil. Judecăţile de valoare pe care le formulează au ceva ultimativ, indicînd, ce-i drept, cu subtilitate, un fel de nec plus ultra dincolo de care orice discuţie, contrazicere şi dialog sînt grabnic lovite de nulitate. Mai mult, domnul Geambaşu, plecînd de la o subiectivitate pe care şi-o asumă, trece brusc peste minuscula linie de frontieră ce desparte dreptul la un punct de vedere personal şi derapajul paranoid cel mai radical. Cu de la Cioran citire, el se transformă în hater de serviciu al universului (sportiv, dar nu numai). Şi o face cu nedisimulată plăcere, de parcă rolul de cîrtitor din oficiu al cosmosului i-ar produce cine ştie ce fiori metafizici cu care se delectează în intimitate. Nu este uşor şi nici confortabil să devii voluntar gazda unor acizi şi flegme ale internauţilor de blog. Şi, logic, cu cît sînt mai revoltaţi de poziţiile domnului CG cititorii, o mare parte a lor, cu-atît pare că autorul nostru se îmbărbătează pentru a riposta cu şi mai mult ambîţ. De aici, pe de o parte, o escaladă progresivă a înjurăturilor din partea fanilor sportivi, iar pe de altă parte, şi a textelor gazetarului măcinate de o falsă autoironie, de fapt o dispreţuitoare şi suverană formulă stilistică care indică o superioritate analitică aproape celestă.
Oricum ar fi, scriind despre partida din optimile Champions League dintre Barcelona şi Paris Saint-Germain, scor 6-1 pentru catalani, domnul Cristian Geambaşu mi-a stîrnit cel puţin o nedumerire. În chip evident, jurnalistul box to box nu gustă fotbalul practicat în capitala Catalunyei de superechipa antrenată de Luis Enrique, ba am motive să cred că nici ce juca team-ul blau-grana pe vremea lui Guardiola nu-i trezea cine ştie ce fiori estetici. Hater fiind, domnia sa asumă 100% lozinca rapidistă „singur împotriva tuturor“. Traduc: sînt majoritari cei care exultă în faţa fotbalului unor Messi şi Iniesta, atunci eu sînt acela care-l dispreţuieşte, negăsind în el virtuţi. Cum gîndeşte Cristian Geambașu? FC Barcelona e considerat cel mai important club din lume, eu gîndesc că nu e. Unii, cei mai mulţi, merg în pelerinaj estetic pe Camp Nou, eu scuip pe asta. Cîştigă Barça, atunci arbitrul a desfigurat rezultatul favorizînd-o. Etc. Cam acesta este raportul domnului Geambaşu cu gruparea roş-albastră de la Mediterana.
Linţoliul pe care-l aruncă jurnalistul român asupra artei fotbalistice catalane nu are un unic obiect. Acesta, fals autoironic precum spuneam, vede „blasfemie“ opinia că Barcelona nu ar fi cel mai frumos oraş din lume. Fireşte, nu este, însă cu această figură de stil CG aruncă cu acid asupra acelora care chiar gîndesc aşa, fără să-i conteste domniei sale dreptul de a gîndi diferit. Parcul Güell are o arhitectură infantilă? OK, aşa vezi tu lucrurile, nu înseamnă că asta e realitatea – sau singura judecată justă. Nu-ţi place La Sagrada Familia? No problem, însă acesta nu e un motiv să te izolezi în turnul de fildeş al dispreţului. Nu guşti visările lui Gaudi? Prea bine, însă nu e necesar să-l transformi în obiect de caricatură doar pentru că simţi o irepresibilă nevoie să te individualizezi mergînd contra curentului.
Aşa şi cu meciul de pe Camp Nou. Cînd scorul este 6-1, după un 0-4 iniţial, la Paris, ce să mai comentezi? Cînd spaniolii presează avînd, ca de obicei, o posesie zdrobitoare, asta pînă la golul al treilea din poarta lui Trapp, care i-a trezit pentru scurt timp pe „cocoşii galici“, ce să mai zici? Raportul de 71 % la 29 % are vreo relevanţă? Dar cel de şuturi la poartă: 20 la 8? Dar cel de şuturi cadrate: 10 la 3? Dar cel de pase complete: 492 la 156? Oare faptul că francezii au pasat din minutul 88, în care a înscris pentru 4-1 Neymer, pînă la final, în minutul 96, doar de două (2) ori, excepţie făcînd cele trei repuneri de la centru, înseamnă oare ceva? Sau faptul că primul gol, cel înscris de Suarez, precum şi cel de-al doilea, autogolul forţat de Iniesta, au fost momente generate de o bîlbîială groaznică a fundaşilor francezi sub enorma presiune catalană? Asta înseamnă ceva pentru domnul Geambaşu?
Gazetarul GSP e convins că arbitrul Deniz Aytekin a desfigurat scorul final, interpretînd numeroase faze în favoarea gazdelor. Astfel, cele două penalty-uri acordate catalanilor ar fi fost inventate. Nu sînt deloc convins. La primul, chiar dacă intenţia nu există, căderea lui Meunier îl dezechilibrează din spate şi-l doboară pe Neymar, împiedicîndu-l să joace balonul. Suarez este atins pe gît de mîna fundaşului francez, iar arbitrul, aflat în spate şi lateral, vede contactul, nu şi intensitatea lui, deci dacă este o eroare, este una omenească, nu cu dedicaţie. Sigur, rămîne o întrebare dacă a fost sau nu fault în careu la Di Maria sau dacă a existat sau nu henţ în suprafaţa de pedeapsă catalană la altă fază. Sigur, bara lui Cavani este şi ea un argument că francezii au avut, totuşi, şansa lor în deja mult discutata partidă. Însă toate acestea nu întorc mortul de la groapă.
Ce nu înţeleg eu este cum se poate gîndi Cristian Geambaşu la trucarea partidei pe care o lume întreagă a văzut-o? Meciul a curs, cu excepţia unui sfert de oră, între minutele 60 şi 75, într-un singur sens. Francezii, şi ei extrem de potenţi financiar (463 de milioane de euro este valoarea lotului), nu fac parte din lumea a treia a fotbalului, astfel încît arbitrii să-i ia la preţ de matineu. Sigur, Barça valorează 753 de milioane de euro, iar Real Madrid – 766. Însă aceste cotaţii nu reprezintă argumente pentru o fraudă. Între altele, nu am de ştiinţă ca domnul Geambaşu să fi scris editoriale atît de sarcastice atunci cînd catalanii au fost şi ei defavorizaţi de arbitru (iar asta s-a întîmplat nu o dată, atît în C1, cît şi în La Liga). Subiectivismul este evident – şi e păcat.
La limită, care este sursa supărării jurnalistului român? Faptul că remontada catalană desfide orice logică posibilă? Faptul că antipatia în raport cu Barcelona întunecă o minte altfel foarte lucidă? Faptul că stilul barcelonez este unul monoton în creativitatea lui previzibilă? Toate la un loc? Habar n-am cum stau lucrurile, însă de această dată Cristian Geambaşu nu o nimereşte deloc. Domnia sa găseşte o singură virtute echipei care a spulberat „11“-le francez: că nu a dezarmat şi a crezut pînă la ultima fază în calificare. Asta, în condiţiile în care Messi a fost şters, Iniesta neinspirat, Rakitici abulic, iar Neymar parţial util? Păi, exact asta este definiţia marilor cluburi, care cîştigă şi atunci cînd jocul nu le merge. Despre asta discutăm, de fapt.
La rigoare, este foarte simplu: Barcelona este iubită planetar pentru generozitatea fotbalului ce-l joacă. Catalanii atacă oricum, oricînd, iar apărarea lor este cel mai bun atac (golul calificării a fost marcat de un fundaş, Sergi Roberto!). Ce să-ţi placă la o echipă care valorează aproape o jumătate de miliard de euro, dar se instalează „cu fundul în poartă“, jucînd la aşteptare, meschin, tălîmb şi fricos? Asta e varianta de schimb a domnului Geambaşu, jurnalist box to box?