OCHIUL INOCENT. Sir Russell şi salutara diversitate
Bertrand Russell - Misticism şi logică
- 05-09-2014
- Nr. 738
-
Valentin PROTOPOPESCU
- Rubrici
- 4 Comentarii
Prejudecata face rău sănătăţii mentale. Clişeul distruge banala, dar necesara marjă de confort a oricărui act judicativ ori cognitiv. Faptul de a fi edificat este suspect din start. Iluminaţii sînt inşi nefrecventabili, căci cultivă cu fanatism dogma şi status quo-ul. Din acest punct de vedere, a fi parmenidian nu reprezintă nici un titlu de glorie, ci este doar o reveranţă ignobilă în faţa unei false autorităţi. Şi, precum ştim de la logică, argumentul autorităţii nu are validitate epistemică, nefiind capabil să întemeieze silogismul. Chiar dacă lui Andrei Pleşu nu-i place verbul a revizita, eu declar ritos că nu am nici un disconfort estetic, gramatical sau logic în a-l utiliza. (Între noi fie vorba, n-am ştiinţă ca venerabilul dascăl specialist în tronuri şi heruvimi să se fi scandalizat atunci cînd bunul său amic întru filozofie şi dregătorie, Patapievici, folosea barbarismul obvios ori încă şi mai bizarul a se gorgoniza!) Prin urmare, revizitez cu maximum de plăcere şi cu deliciu intelectual reeditarea cărţii lui Bertrand Russell, Misticism şi logică, apărută în tălmăcirea Monicăi Medeleanu, la Editura Herald din Capitală, în cadrul colecţiei „Cogito“. Am citit, în urmă cu ceva timp, tomul în chestiune şi, foarte sincer, m-am simţit ca pe […]
Într-adevăr, pentru a analiza propoziția ,,Dumnezeu există”, logica are nevoie de o teorie solidă a numelor proprii: nu întotdeauna numele au un referent. În cazul în speță, tocmai asta e problema de demonstrat. Or, logica clasică standard (atât cea veche, Aristotel, stoică etc., cât și cea modernă (Frege, Russell, Strawson, Quine etc) concep judecățile existențiale singulare ca ridicând probleme (unii spun că sunt fără valoare de adevăr). În acest fel, dacă pt Frege și Russell, existența este o proprietate a unui concept sau a unei funcții propoziționale, pt Quine, existența e ceea ce exprimă cuantorul existențial. Soluția problemei ridicate de judecățile existențiale singulare a venit de la logica modernă nestandard – prin avansarea ideii că existența este predicat (,,E,,). Această ramură a logicii se numește logică liberă de presupoziții existențiale și poate trata satisfăcător atât o judecată cum este ,,Socrate există”, ,,Pegas nu există” sau ,,Dumnezeu există”.
Stimate domnule Protopopescu,
va multumesc pentru precizarea Dvs. interesanta. Nu inteleg insa exact ce inseamna faptul ca o notiune are intemeiere logica vs. o intemeiere psihologica. Nedumerirea mea tinea numai de intrebarea mai generala, si anume daca notiunea are o intemeiere semantica, adica daca cuvintul „Dumnezeu” are o significatie (meaning, Bedeutung). Daca ea are, atunci propozitiile in care cuvintul apare au si ele significatie, in special propozitiile existentiale, de ex. „Dumnezeu exista” si „Dumnezeu nu exista”. In general o pre-conditie necesara (insa nu neaparat suficienta) pentru ca o propozitie sa poate sa fie adevarata sau falsa este ca ea sa aiba significatie. Credea domnul Wald ca „Dumnezeu exista” si „Dumnezeu nu exista” sint propozitii care au significatie? Se pare ca da. Nu credea el atunci, in continuare, ca ele sint adevarate sau false? Sau credea el ca ele nu sint nici adevarate nici false?
Pentru Russell, dupa cum stiti, un asemenea lucru nu este posibil – daca o propozitie are significatie, ea este in mod obligatoriu adevarata sau falsa; pe cind pentru P. F. Strawson, in atacul sau renumit impotriva lui Russell in „On Referring”, este posibil pentru o propozitie sa aiba significatie, fara ca ea sa fie nici adevarata, nici falsa. (Insa ambii, si Russell si Strawson au dificultati in aplicarea teoriilor lor lachiar propozitiile existentiale!) Oare poate domnul Wald era apropriat de pozitia lui Strawson, chiar fara sa o cunoasca? Cel fel de cunostinte avea el despre filozofia analitica? In „Tensiunea gindirii” nu il vad citind decit autori romani si francezi.
Va felicit pentru aceasta recenzie. In Romania traditia filozofiei analitice nu duce din pacate decit o existenta marginala si nu este cunoscuta unui public mai larg cum se cuvine.
Cu cele mai bune ginduri,
Edward Kanterian
Stimate domn,
vă muţumesc pentru acribia logică dovedită în maniera în care aţi citit biata mea cronichetă la textul russellian. De fapt, cartea britanicului a fost mai curînd un pretext de a-l evoca pe Wald. De asemenea, vă admir precizia terminologică şi fineţea analizei.
Acum, cît priveşte una dintre chestiunile ridicate de d-voastră, referitoare la poziţia lui Ricu Wald. Am citat exact, căci memoria mea de lungă durată funcţionează bine (nu şi cea de scurtă durată, semn că timpul trece!). Wald era, potrivit opiniei sale, anti-teu, în dublă accepţiune: nu admitea ca logic validă posibilitatea ca D-zeu să aibă existenţă materială (lungime, înălţime, adîncime, consistenţă corporală), şi nici pe cea de entitate noţională logică, în care vedea semnul slăbiciunii umane de ordin psihologic. Da, noţiunea de D-zeu există, căci oamenii o folosesc, dar ea nu are întemeiere logică, ci psihologică – asta era poziţia lui Ricu. Wald mai adăuga că această slăbiciune psihologică are la bază nevoia magică de a postula o forţă transcendentă infailibilă şi binevoitoare. Sigur, dacă acest tip de gîndire ajută, e foarte bine pentru subiectul ce recurge la ea.
Exemplu: dacă eu sînt depresiv şi agorafobic, iar gîndul că „D-zeu (sau Zeus sau Buddha) există” mă apără atunci cînd ies din casă, situaţia poate fi descrisă ca fiind pozitivă psihologic. Chestiunea că Zeus nu are nici existenţă materială şi nici fundare logică în calitate de noţiune este deja fapt secundar. Postulata existenţă funcţionează ca o cîrjă, deci noţiunea e utilă, însă în registru psihologic. Aşa gîndea Henri Wald.
Dar ca să nu fiu dogmatic şi să nu par paranoic, o să mă consult cu fostul meu coleg Dorin Bîtfoi, a cărui memorie s-ar putea să fie mai prodigioasă ca a mea. El l-a şi înregistrat pe Wald, a păstrat şi însemnări din vremea studenţiei noastre şi a întîlnirilor de marţi din Kogălniceanu 93.
Cu prietenie,
VP
Argumentul despre anti-teism propus aici nu este foarte clar. Daca a crede in Dumnezeu este o pozitie de pro-teu (ca sa-i dam un nume potrivit in contextul acesta), si cea de a crede ca Dumnezeu nu exista este cea de a-teu, atunci ce inseamna a fi anti-teu? Nici a crede ca Dumnezeu exista, nici a crede ca Dumnezeu nu exista? Aceasta ar fi or agnosticism or pozitia unui om care nu are opinie despre subiect pentru ca el nu cunoaste conceptul de Dumnezeu. A fost Henri Wald un agnostic? Nu se pare. Un ignorant sigur ca nu. Sau inseamna a fi anti-teu a crede nici ca Dumnezeu exista, nici ca Dumnezeu nu exista? Dar asta este si ea o credinta, si atunci Wald avea ceva in comun cu pro-teii si a-teii, chiar daca nu o recunostea.
Oare Wald nu se referea la cu totul altceva, si anume la pozitia lui A. J. Ayer, dupa care insasi notiunea „Dumnezeu” nu are sens, si de aceea propozitii in care ea apare, inclusiv „Dumnezeu exista” si „Dumnezeu nu exista”, nu au nici un sens? Conform acestei pozitii nici pro-teii nici a-teii nu au de fapt nici o credinta, ci sint victimile unei iluzii gramaticale. (Comparabil cu neo-marxistii de astazi care vorbesc despre mecanismelele si rautatile ‘capitalului’, ca si cum ar exista un subiect cu puterea de ratiune si actiune la nivel global numit „capital” – si ei cazuti prada unei fictiuni lingvistice.)
Daca insa asta era pozitia lui Wald, atunci cum putea el in acelasi timp „să accepte nevoia psihologică umană de o fiinţă perfectă, omnipotentă şi omniscientă [adica Dumezeu]”? A recunoaste o asemenea nevoie inseamna a accepta ca inteligibila cel putin notiunea „Dumnezeu”.