Oglinda şi masca

În ficţiunea lui Borges, regele Irlandei ştie că victoria în război nu devine cu adevărat glorie decît prin cuvîntul poetic nemuritor. Vom spune că lucrarea sîngeroasă a braţelor durează graţie verbului. Regele îl cheamă pe poetul de curte şi îi lasă un an între două cîntări ale privighetorii pentru de­săvîrşirea operei encomiastice. Poetul este un maestru. A învăţat compoziţia metrică, figurile limbajului, subiectele eroice, genealogiile mitice şi cîte altele. Satira lui are efecte somatice asupra celui vizat, poate provoca lepra. Poezia magică e singura care modifică realitatea obiectuală. E limpede că Ollan a ajuns la ultimul ţărm al ştiinţei poetice după ani de iniţiere trudnică. E perfect. După un an, îşi declamă sigur pe sine oda învăţată pe de rost. Regele laudă poezia care respectă toate regulile clasice. Cuprinde întreg canonul. Toată literatura Irlandei ar putea fi refăcută, dacă s-ar pierde, numai prin studierea odei înfăţişate curţii. Tradiţia, cu alte cuvinte, se află deplină şi fără cusur în curgerea lentă a declamării, dar, observă regele, desăvîrşirea versurilor clasice nu produce furia războinică. Nici sîngele nu şi-a înteţit drumul, nici mîinile nu s-au crispat, nu s-a auzit răcnetul de luptă. Perfecţiunea poetică nu a provocat emoţia. Carnea ascultătorilor nu s-a mişcat […]