Ilarie Voronca (pseudonimul lui Eduard Marcus) a fost încă din timpul perioadei sale avangardiste un marginal. Deși pătruns de fiorul iconoclast al colegilor de generație și credință – a fost redactor al revistei 75 H.P., a aderat la constructivism, a colaborat la Punct și Integral și a fost unul dintre cei mai „branșați“ avangardiști la curentele și mișcările internaționale –, poezia lui a rămas legată de spiritul modernismului umanist, cel puțin pînă la ultima fază a creației, în care milita efectiv pentru o poezie a maselor, pentru versul utilitarist. Poemele sale care rămîn în istoria literaturii, totuși, sînt cele ale spațiului citadin, spectaculos, fragmentat, trecut adeseori prin filtrul suprarealist, însă profund moderne. Personal, cred că era prea talentat pentru a fi un avangardist pursînge: de altfel, ezitările lui între negația avangardistă și deconstrucția modernistă (alături de Fundoianu, l-a frecventat pe Lovinescu) pot fi surprinse cîteodată în cadrul aceluiași poem: „Gîndul rupe mături, toamna a plîns în adevăr/ vîntul strînge pentru pomii fără frunze chetă/ cîntec fărîmat în așchii, prin sita de brumă lunetă/ autodafeu amurgul și convoi casele cu cenușă în păr“ (Semnalizări). De altfel, într-o răbufnire de orgoliu din Jurnalul sinuciderii, Voronca este pătruns de propria importanță ca poet, prezintă semnele clare ale unei personalități poetice care construiește, atît poetic, cît și existențial. Construcție dărîmată însă prin bine cunoscutul gest final.
A avut o biografie zbuciumată, ca orice avangardist care se respectă, dublată însă, de multe ori, de o existență burgheză deloc revoluționară: născut în 1903 la Brăila, a debutat în Sburătorul lui Lovinescu în 1921, cu poeme simboliste, a studiat Dreptul (nu a profesat niciodată), a fost funcționar în Ministerul Propagandei, apoi, după plecarea din 1933, a lucrat pentru o companie de asigurări din Franța. În timpul războiului a luptat în Rezistență. A îmbinat perfect cele două propensiuni – gustul pentru elegiacul modern și cel pentru fronda avangardistă –, într-un tot paradoxal ce-i dădea un farmec irezistibil, după cum reiese din dosarul prin în cartea editată de Tracus Arte. Intitulat Jurnalul sinuciderii, volumul îngrijit de Vladimir Pană aduce la lumină jurnalul ținut de Ilarie Voronca în ultimele luni de viață, însoțit de scrisori, portrete, evocări, fotografii și documente din arhivele CNSAS. Întregul este un minimalist portret al acestui avangardist atipic care a ales să se sinucidă după război, în urma unei crunte dezamăgiri amoroase. Cel care luptase alături de Rezistență în Franța, care punea bazele unei poezii noi, „de toate zilele“, a fost dărîmat descoperind că femeia pentru care se întorsese în țară, pe 20 ianuarie 1946, cea pentru care-și părăsise soția, nu mai nutrea aceleași sentimente pentru el. Interesant e că revelația respectivă are loc pe vaporul ce-i duce pe amîndoi în Franța, ochiul din ce în ce mai contaminat de gelozie al poetului urmărind febril mișcările iubitei, care se lasă curtată cu voluptate de alți bărbați aflați în respectivul voiaj, febrilitate care se transmite și notațiilor diaristice. E un document înduioșător, pe alocuri ridicol, însă un ridicol ce trece printr-o transmutație alchimică în prezența actului final al poetului.
Poetul, căruia prietenii îi spuneau Edy, vine în România să-și revadă iubita, de care stătuse despărțit timp de șase ani lungi, și s‑o ia alături de el în Franța. Nucleul dur al jurnalului îl constituie lungul drum cu vaporul, de la Constanța la Marsilia, alături de o femeie care nu-l mai iubește și care-i mărturisește, într-un final, pasiunea pentru un bărbat cunoscut în lungii ani ai războiului. Suferința celui care scrie jurnalul este atroce, iar ceea ce face ca rîndurile respective să iasă dintr-un ridicol absolut este chiar conștientizarea penibilului în care se află cel care scrie. „Febra“ diaristului îl face să simtă monstruos, să selecteze din tot ce-l înconjoară doar obiectul pasiunii, lăsînd în umbră tot ceea ce ar fi făcut deliciul unui călător obișnuit. Istanbulul nu e altceva decît scena unei scene extreme de gelozie, o furtună cumplită e resimțită doar ca fundal al gemetelor pseudosenzuale ale Rovenei („Rovena, pe patul de deasupra geme încetișor. Aha! Marea o lovește cu bicele ei. Ea geme, Rovena, și durerea ei mă liniștește puțin. Marea o biciuiește. Toată noaptea, marea a bătut-o pe Rovena și gemetele ei aveau ceva de plăcere sexuală.“), Haifa, iarăși, se pierde în jungla furiei și a dezamăgirii. Din toate aceste scene se distinge viziunea apocaliptică a vulcanului Stromboli, răsărit pe neașteptate din noapte, tot o alegorie a suferinței, un element al transmutației: „Această umflătură, această imagine a suferinței țîșnită din adîncimile pămîntului, găurind masa de apă și izbucnind în afară, aceste lacrimi înflăcărate șiroind pe un chip de o tăcere tulburătoare“.
Interesant este că respectivul jurnal a fost transcris, corectat și îngrijit ca pentru publicare: autorul său a știut că moartea sa va resemantiza aceste pagini. De altfel, jurnalul conține și descrierea unei ridicole tentative de suicid descoperite de Rovena, care o împinge în penibil prin reacția ei furioasă și disprețuitoare. Ultimele rînduri transcrise de Voronca în manuscrisul dactilografiat sînt: „Nu, nu există nimic consistent în femeia asta. Brațele ei, părul ei, surîsul ei nu sînt decît fum! Nu e posibil să le păstrezi în mîini. Ea e acolo în cameră ca bîzîitul neînfrînat al unei albine, dar albina nu-i nicăieri“. În caietul manuscris, textul continua așa, rămînînd suspendat în moarte: „Da, știu, există coapsele, pîntecele, curba mătăsoasă a sînilor. Dar ce efort de imaginație îţi trebuie pentru asta“… Fără punct.
Publicarea acestui jurnal are o valoare deosebită ca document literar, pentru că întregește un portret caracteristic, aș îndrăzni să spun, unei generații literare pierdute. Ca document „uman“ e însă și mai prețios, pentru că pune față în față un poem (asta e, de fapt), o mică narațiune, cu marea narațiune, care nu e istoria, cum s-ar crede…
Ilarie VORONCA
Jurnalul sinuciderii
Îngrijirea ediției și traducere de Vladimir Pană
Editura Tracus Arte, 2016, 154 p.