„Omul recent“ si vremea Duhului

Modernitatea nu face, de pe la sfirsitul veacului al XVIII-lea pina azi, cind contemporani de-ai nostri celebreaza triumfal victoria postmodernismului si sfirsitul istoriei, decit sa dezvolte si sa aduca pina la ultimele ei consecinte o afirmatie careia Nietzsche i-a dat forma cea mai radicala: „Dumnezeu e mort“. H.-R. Patapievici reconstruieste in ultima lui carte, Omul recent, felul in care, pornind de la aceasta afirmatie, inteleasa ca un strigat de razboi, modernitatea ajunge la contestarea oricarui fundament pe care gindirea ar putea (re-)construi lumea fizica, raporturile dintre indivizi, relatia individului cu statul. Acestei denegatii ii urmeaza, firesc in ordinea logica si operational in ordinea practica, o negare a notiunii insesi de substanta, un refuz al temeiului pe care lumea noastra sta, de unde, spune Patapievici, decurg toate aberatiile modernitatii, ratacirile fara sfirsit ale omului occidental, in cautarea identitatii lui morale, sexuale, politice, etnice, spirituale etc. A intelege cum functioneaza modernitatea, pornind de la ceea ce ii slujeste drept principiu generator, nu inseamna, pentru Patapievici, a o refuza. Daca esti credincios nu poti refuza timpul in care traiesti, in primul rind pentru ca provocarea vietii tale este de a intelege cum este facuta lumea in care ai fost lasat si de a […]