Proximitatea împlinirii venerabilei vîrste constituie prilejul unui popas, Henry Mavrodin. Cum se simte pictorul la 80 de ani?
Sărbătoritului i se acutizează umorul, în coerență cu sporirea hazului tragic general. Este probabil să vă fi așteptat la un răspuns triumfal sau cel puțin înțelept. Fără dubiu, modelul mai poate fi îmbunătățit, dacă cererea devine stringentă.
Cel puțin rețeta tinereții…
Dacă o divulg, riscul să rămînem fără bătrîni ne poate crea ulterioare neajunsuri.
Evitați să vorbiți și despre arta dumneavoastră, iar cînd se scrie aveți obiecții.
Doar un șurub poate fi descris prin traducerea sa în cuvinte, fără să i se interpreteze eronat motivațiile sau să-i fie dezvăluită intimitatea, rămînîndu-i oricum și acestuia aspecte intime ale personalității, de nedescris. O sculptură, de pildă, nu poate fi interpretată la pian. Imaginați-vă un muzician, ce se justifică explicîndu-și propriile simfonii cu vorbe.
Insinuați că opera de artă nu poate fi înțeleasă?
Mai întîi, nu poate fi povestită și apoi, dezavantajul major – ce devine și privilegiul operei de artă față de matematică – este ambiguitatea sa latentă, în sensul că poate fi nelimitat interpretabilă. Teoreticianul artei sau criticul dezvoltă de cele mai multe ori înfățișarea pieziș-lăturalnică a operei, o divulgă doct, spre ideea deținerii cheii fermecate – un fel de șperaclu. În cel mai bun caz, teoreticianul face literatură sau istoria artei, de asemenea, străină creației. Opera de artă, pe lîngă depozitul spiritual pe care se sprijină, este consecința unor trăiri echivalente rugăciunii, iar intimitatea rugăciunii nu este divulgabilă decît în scop comercial. Înțelegerea, oricum relativă, mai este debitoare și calității bibliotecilor noastre.
Ce se-ntîmplă, totuși, dacă muzicianul își păstrează partiturile pentru sine? (Comparația cu muzicianul vă aparține.)
Publicitatea excesivă a produsului artistic ține de resorturi mai puțin stimabile, cum ar fi vanitatea sau latura sa comercială. Muzica simfonică, sculptura, precum şi pictura sînt arhitecturi ale căror construcții pot fi frecventate opțional și fără zgomot. În caz contrar, se poate trăi excelent doar cu fotbal. Astfel, dacă muzicianul și-ar păstra uneori partiturile doar pentru sine, din mersul lumii nu s-ar opri nimic; nu s-ar observa nici cînd mi-aș ridica pălăria să-l salut.
Pascal spunea că nimeni n-ar călători pe mare numai pentru sine, fără speranța de a sta cu cineva de vorbă despre călătoria sa.
În general, creatorul nu e guraliv și, cu tot respectul pentru Pascal, n-ar fi nici elegant să-mi bîrfesc trăirile cu marea, pentru a afla părerile altora.
Opera creatorului ar fi adresată doar sieși?
Una dintre rațiunile majore ale existenței sale creatorul o dedică raportului preferențial cu sinele, opera rămînîndu-le oricum celorlalți.
Cîndva ați evocat îngerul ca partener… Cum trebuie interpretată sintagma lupta cu îngerul?
Restrîng răspunsul doar la una dintre interpretări: alegoria înfruntării limitelor impuse de rigorile existenței, de la ale cărei reguli încercăm să ne abatem sau să le substituim cu variante. Cum îngerul este încorporat sinelui, lupta pentru dominație este inerentă. Dar, indiferent unde și cine este îngerul, prezența Sa de-a lungul existenței este onorantă și prin acceptarea sfidei.
Considerați important ceea ce faceți?
Dacă ne creștem opera ca pe propriul copil, grija și responsabilitatea ce se instaurează sînt sfinte, precum sentimentul matern.
Credeți în propriul copil?
Am încercat să-i dau o aleasă educație, să-mi pot justifica încrederea. Indiferent însă de educația primită, opera de artă nu-și va recăpăta demnitatea, cît timp va mai trece de la un client la altul sau poate doar atunci cînd nu i se va mai confunda valoarea spirituală cu a investiției.
Omul de cultură este disident
prin construcție
În 1970, ați plecat în Italia, exil unde nu v-ați revendicat disidența.
Omul de cultură este disident prin construcție – nu aveam ce revendica, evitînd-o și la întoarcere. În fapt, mi-am urmat vocația în limitele demnității. Pe lîngă rezonanța sa ascetică, dînd și bine politic, mitul exilului continuă, deși termenul personifică doar acțiunea pedepsei: exilul intern sau extern, sinonim cu surghiunul sau deportarea. Exilul nu include părăsirea voluntară sau fuga, atunci cînd granițele sînt închise; în acest caz, este doar o metaforă improprie, precum diaspora, dacă-i ignorăm semnificația istorică (secolul al VI-lea î.e.n.), cu sensul dispersiunii unei etnii, pentru noi, de asemenea improprie.
Un sfert de veac în lume v-a influențat activitatea artistică?
Apropierea conștientă de o altă cultură, cu adaosul celor circa zece ani de călătorii în patru continente, rectifică clișee și prejudecăți precum desăvîrșirea studiilor în străinătate. În plus, Italia, cu toată modestia sa, deține 60% din tezaurul cultural mondial. Cu privire însă la activitatea profesională, nu elaborez dări de seamă, acestea fiind munca funcționarilor abilitați studiului pojghiței exterioare a culturii.
Atașatul cultural italian la București, Salvatore Mastropasqua, scria în 1997 că onorați țara în care v-ați născut și pe cea adoptivă, ce vă enumeră printre cei mai demni și iluștri concitadini, iar președintele Italiei, Carlo Azeglio Ciampi, v-a decorat în 2005 cu o înaltă distincție. Compatrioții dumneavoastră s-au abținut.
Apreciez abținerea; uneori, ocaziile de acest gen îmi pot destabiliza limitele umorului.
Ar putea fi implicat orgoliul?
Nu l-aș confunda cu demnitatea – orgoliul este o boală de piele a sufletului, ce se agravează direct proporțional cu conștientizarea propriilor carențe.
Emigrînd, ați găsit libertatea?
Cine s-a născut cînd am mai răspuns la aceeași întrebare are acum 20 de ani, fapt care justifică repetarea răspunsului. Deși Kant avertizează că libertatea este doar o idee a rațiunii, a cărei realitate obiectivă este, în sine, îndoielnică, emigrația mai este des confundată și cu calea spre libertate. Mersul societății fiind un proces, și omul de cultură, unul dintre martori, în același timp inculpatul ce o subminează, dinlăuntru sau din afară, în vederea edificării alteia superioare, pe măsura idealului său; utopica credință în existența unei societăți ce-l ocrotește, o societate geometrică ce impune perfecțiunea. Nici o inteligență nu rezistă la tentația unui asemenea vis.
Libertatea ar fi doar o iluzie?
Cred mai curînd în libertatea de a visa, pe care ne-o luăm singuri, indiferent în ce condiții și oriunde ne-am găsi geografic. Convenim, astfel, că este bine să delimităm acțiunea emigrării de complexitatea ambiguă a conceptului libertate, în numele căreia se poate justifica și asasinatul. Astfel, emigrarea se concentrează pe o direcție mai restrînsă, dar nu mai puțin încărcată de oportunități. Omul visează – utopia visului său poate ajunge la a crede că, plecînd, își realizează omeneasca dorință de a se întoarce victorios printre ai săi, sau se visează chiar în postura masochistă de a rămîne refugiat pentru posteritate. Sau își visează întoarcerea sub forma unei cărți, dar care nu-și mai găsește locul, ce i-a aparținut cîndva în biblioteca în care, celelalte cărți și-au strîns rîndurile, și visul acesta, de cele mai multe ori, îi seamănă aievea realității.
Este puțin lucru să putem decide singuri propriile acțiuni?
Libertatea de a fi liber este și riscantă, deoarece nimic nu-l poate constrînge pe om, mai mult decît libertatea ce și-o ia singur. Paradoxal, doar epocile cu caracter totalitar permit libertăți majore în substanță, prin subtilele posibilități ale asumării riscurilor – riscul fiind și o componentă a demnității, fără de care libertatea rămîne vitregă. Cine a trăit alternativ în cele două sisteme politice posibile ale ultimului veac știe că libertatea în sine este o idee preconcepută.
Repatriat în urma evenimentelor din ’89, în afara marii expoziții de la Muzeul Național de Artă al României, propusă de Ambasada Italiei la București, expuneți extrem de rar și restrîns, mereu convins de cîte cineva. Pare atipic pentru un creator de imagine – parcă v-ați feri să fiți observat.
Acest fel de a fi observat implică o risipă de energii ca pentru a salva de la înec pe cineva care stă în pat.
Pe acest considerent nu veți mai expune?
Probabil, vor mai fi simulacre de înec, dar principiul rămîne.
Critica de artă gîdilă pomul lăudat
Există un motiv pentru care, de circa 30 de ani, evitați să expuneți în galerii private?
Galeriile private obțin profit prin comercializarea operei de artă, mecanism, de altfel, respectabil, care hrănește artistul, galeristul și criticul. Sînt însă și spații doar cu caracter cultural, unde nu se negociază reduceri promoționale pentru clienți.
Cu circa doi ani în urmă, ați editat o monografie, de asemenea atipică, excluzînd ordinea cronologică a operelor, dar și prestigiosul aparat critic, unde au semnat nume ca Umbro Appollonio, Giuseppe Marchiori, Luigi Carluccio, Paolo Rizzi etc.
Cronologia este lipsită de imaginație, iar critica de artă se încadrează într-un fel de literatură neomologată ca gen, ce gîdilă pomul lăudat: cît este acesta de talentat, de deștept și important, pînă cînd pomului, dacă are un minimum de umor, întîi i se face jenă, apoi începe să rîdă. Monografiile, în general, sînt girate de către specialiști, al căror prestigiu trebuie să acopere și latura comercială a publicității. M-am substituit acestora pentru a răspunde în nume propriu, evitînd recomandări, justificări și explicații. Apoi, fizicienii sau filozofii, este știut, nu au critici sau teoreticieni externi îndeletnicirii lor.
Cu toate acestea, aprecierea criticilor a fost hotărîtoare pentru decernarea Marelui Premiu Național în 2014.
Nu este deloc ușor să scapi de premii – sînt foarte puțini cei care încă nu au, fiind cam toți cei mai buni dintre noi. În fapt, criticii și-au premiat preferințele – ca mîine ne vom și tutui. Ar mai putea să fi fost (și de ce nu?) un salutar avertisment, în vederea eventualei necesare schimbări, în ce mă privește. Cînd se colectivizează, gustul capătă iz de monoteism politic.
Să fie un ecou sofisticat sau pervers al modestiei?
Modestul se mulțumește cu puțin; aplauzele îl fac să roșească, dar seara adoarme fericit.
Este notorie integrarea dumneavoastră în circuitul muzeal european, prin intermediul unuia dintre cele mai prestigioase muzee de artă, și nu se explică de ce nu figurați în atenția Muzeului Național de Artă Contemporană din București.
Fără îndoială, consiliul său director a conștientizat că reliefurile culturale ale prezentului nu pot avea valoare reală, nici în muzeele prezumtive.
S-a scris că sînteți un prestigios artist postmodern…
Clasificările pe compartimente satisfac mințile mai restrînse, trebuind să pară că aceștia duc un bagaj cultural dintr-un loc într-altul. Contemporan este doar cine nu coincide total timpului său. Lui Fidias, spre pildă, dacă i s-ar fi comunicat că este sculptor antic, ar fi rămas cel puțin surprins.
Nu sînt refractar și nici entuziast la nou
Într-o lume în care conceptul artă nu mai corespunde nici criteriilor realizării acesteia și nici judecăților de valoare, ce ar fi de făcut?
Regîndirea unui concept care să înglobeze creația contemporană e improbabil – conceptului clasic artă îi va rămîne prestigiul, organ ce nu se lasă transplantat fără temeiuri acreditate în timp –, trebuie început prin găsirea unui pseudonim. Oricum, nu formulez judecăți de valoare, cu atît mai mult cu cît criteriile care să le justifice sînt și acestea relative, precum cele ale materiei lichide ale moralității.
Sînteți prudent?
Nu am motive – operele repudiate cîndva au fost reprimite în timpuri prielnice lor, adăugîndu-li-se și capitalul cultural al martiriului, precum și operele contemporane preamărite pot dispărea fără urme.
Cum conciliați relația artă – marketing, unde primează șocul?
Reclama, se știe, e sufletul comerțului, tot ce se pune în vînzare trebuie să reziste concurenței, șocul inclus.
Cum vă poziționați în fața noilor forme ale artei?
Nu sînt refractar și nici entuziast la nou.
În general, se știe că artiștii nu sînt indiferenți la succes.
Adesea, stratul transparent al succesului este adăugat prin mijloace externe muncii noastre, dar, indiferent cum e obținut, este aureolat cu o boare de vulgaritate; apare de multe ori prilejuit de coinciderea cu gustul majorității. Și în scris, dacă platitudinile nu sînt îndeajuns de profunde, acestea riscă să nu atragă atenția. Nu am ambiția succesului – îmi este suficient respectul.
Cînd Muzeul din Stockholm a preluat în 2005 operele dumneavoastră, spre deosebire de Ambasada Italiei, România a ignorat evenimentul.
S-a motivat că nu sînt un Bălașa. Aveau dreptate.
Aveți detractori?
Doar excelența detractorului are sens, și este un lux; dacă nu poți fi mîndru de el, nici acesta nu te merită.
Despre canonizarea elitei culturale din România aveți opinii?
Nu întotdeauna personalitățile culturale au fost date afară din casă, de preaplinul moralității, urmînd, firește, transplantul elitei, uneori pe considerentul conștiinței ce ne rămîne mereu curată și fără pete, în special atunci cînd nu este folosită. Îndrăznesc, însă, să cred că elitele prezentului vor trebui și confirmate. Fiind percepută și ca tangentă la rasism, canonizarea elitei înviorează reacția exclușilor, a gloatei, pregătind-o în vederea prudenței, atunci cînd va produce o elită de rezervă, unde s-ar găsi loc și pentru cei ce așază bine faianța, fără ifose.
V-ați întrebat vreodată ce este arta?
Din cînd în cînd, unora li se îngăduie să deslușească geometria acestei lumi – ar fi calea laică spre sacru.
Cu ceva timp în urmă, aminteați într-un text despre neîntîmplătorul ce leagă creația divină de cea profană. A fost o metaforă?
Aminteam, atunci, despre asemănările ce le apropie și despre vulgarele confuzii și interferențe, pricinuite de cei ce le intermediază. Accesul acestora la ecuațiile spirituale ale creatorului sînt oricum abuzive și livrești, precum identificarea divinității cu ajutorul rațiunii. De altfel, de cînd omul a început să creeze, și relațiile sale cu cerul s-au cam deteriorat; funcționează și ca metaforă.
Cînd m-am întors în țară, nu se mai vedea om cu om, de atîta disidență
Care a fost, în Italia, momentul existențial determinant?
Coborîrea celor cîteva trepte ale gării Santa Lucia din Veneţia.
Și apoi?
Oportunitățile ce s-au ivit au fost adesea contrare motivațiilor pentru care am emigrat și m-am izolat, așteptînd timpuri mai bune, pictura fiind o specie de ocrotit.
Timpurile mai bune s-au arătat?
Într-un fel, da – italienii au înțeles că nu am venit să fac comerț cu tablouri, evitînd, astfel, și publicitatea; am expus în spații cu prestigiu muzeal.
Aveți opinii legate de actuala politică culturală din România?
Ne confruntăm, pașnic, cu mediocritatea culturală a centrelor decizionale: se mai decide, încă, prin birouri ce este sau nu este istorie. Lipsesc și urmele celor peste 60 de ani de cultură figurativă. Nu se înțelege, încă, nici ce este, cînd începe sau cînd se termină și ce-i urmează artei contemporane, ce are și muzeu, un fel de colac peste o pupăză fără umeri. Și deteriorarea morală a contextului fiind capilară, e greu de calificat; afectează simetriile și ritmurile firești ale existenței. Coerente celor sociale și politice, erorile culturale dăinuie cu singura atenuantă, ignoranța, ce pentru moment nu ucide.
Sugerați soluții?
Pasărea Phoenix renaște doar din propria cenușă – condiție inderogabilă, în vederea căreia, spre binele tuturor, trebuie incendiată pînă mai împlinește alți cinci sute de ani.
Siguranța cu care răspundeți sugerează convingerea că afirmați adevăruri.
Expun puncte de vedere ce stau în cîte unul mai încăpător. Adevărurile le aparțin doar acelora care se tem să aibă puncte de vedere și care nici n-au curajul să zîmbească în fața evidențelor.
De cînd v-ați întors în România, aveți obiecții la noua orînduire?
Cînd m-am întors în țară, nu se mai vedea om cu om de atîta disidență. Cît timp stînga și dreapta rămîn funcționale doar mănușilor și încălțămintei, nu am obiecții. Cînd, însă, cele două direcții îmi decid existența, obiecțiile la orînduiri ar putea degenera într-o încăierare nerecomandabilă cu scaune, unele fiind moi.
Ați cunoscut personalități culturale de-a lungul timpului?
Am cunoscut și consider cel puțin indecent să le folosesc prestigiul. Oricum, nu l-am cunoscut pe Nichita Stănescu.
În 1983 pictorul Corneliu Baba vă scria că se află sub chinul întrebării supreme: în fond pentru ce? Vă reamintesc întrebarea.
Sînt întrebări la care răspunsul e de prisos, Maestrul nu-l aștepta.
Considerați singurătatea un beneficiu?
Doar în măsura în care mi-o pot gestiona. Singurătatea prin însingurare, și numai aceasta, poate fi antidotul prevenitor adaptării, acreditată ca normă firească de comportament. Astfel, evit și zgomotul; în contextul aceleiași coerențe, căile sînt multiple.
Însingurarea nu presupune și ocolirea spațiilor inundate de lumină?
Generozitatea luminii, fără dubiu, cu bune intenții, dizolvă însă reliefurile subtile ale exprimării, ocrotite cu precădere de penumbră.
Țineți jurnal?
Jurnalul intim este adesea ipocrizie – intimitățile fiind prelucrate în vederea publicării lor postume, trebuind să facă o excelentă impresie, măcar și tîrzie, despre noi.
Vă este teamă de moarte?
Moartea este o aparență cu un program străin nouă și nici nu ne mai privește.
Vă întrebasem dacă vă e teamă.
Înțeleg, vreți un răspuns legat de vernisajul funeraliilor: nu mi-a fost niciodată teamă de aparențe.
Ceva despre copilărie?
Ar fi doar banalități.
Banalitățile nu sînt total lipsite de originalitate.
Invers, este mai aproape de realitate.
De acord – ascult și invers.
Copilăria a luat sfîrșit înainte să se termine, odată cu o întîmplare stranie care încă mă chinuie: mergeam la menajeria circului, ce venise în București, și timp de două săptămîni îi desenasem animalele. Observasem în timp ce desenam un tigru că, pe latura sa dreaptă, îi lipsea o dungă, ce ar fi trebuit să-i fie simetrică celei din stînga. Îmi doream să fi putut repara cumva defectul, să fi fost lăsat să-i desenez dunga, restabilind, în felul acesta, ordinea simetrică a tigrului. Circul a plecat fără să pot interveni, rămînînd cu sensul neputinței, dar și al vinovăției, pentru care pedeapsa nu a întîrziat.
Cum?
În ultima zi, desenam elefanții și unul a întins trompa; apucîndu-mi caietul cu desene, le-a băgat în gură și a început să le mestece…
Povestiți încă o dată despre întîlnirea cu Stalin?
Cu un coleg plănuisem să mergem la Stalin, să-i spunem ce nici lui nu i-ar fi plăcut despre ceea ce se întîmpla aici. Eu trebuia să-l țin de vorbă pe portarul Kremlinului, iar celălalt, fiind mai scund, s-ar fi strecurat pînă la Stalin, după care m-ar fi chemat să discutăm. Ne-au prins în Gara de Nord și am luat fiecare cîte o mamă de bătaie, deși tatăl colegului fusese ilegalist.
Este adevărat că aveți o slăbiciune pentru pisici?
Pentru animale, în general – acestea nu cultivă competiția, răzbunarea sau invidia; cu pisicile am un raport preferențial.
În ce sens?
Mă fascinează independența și liniștea ce le însoțește – nu oferă concesii, își conservă demn statutul de prădători moderați și nu se vor înhăma niciodată la o sanie cu oameni.
Ceva bun și frumos despre complicata și misterioasa lume a artelor ne puteți dezvălui?
Bună și frumoasă este cauza pentru care, încă, mulți tineri se aruncă fără parașută în acest vis – dacă aș avea din nou vîrsta lor, aș face la fel. Trebuie doar să fie atenți la libertate – cînd aceasta devine totalitară, distruge tot ceea ce este bun și frumos.
Ați subscrie pentru o întoarcere în timp?
Deși tentantă, întoarcerea ar trimite în derizoriu îndelungatul efort al identificării spre o fidelă vizualizare a posibilului, munca unei vieți pentru care mi-am pus obrazul.
Un sfat pentru tinerii artiști, de la înălțimea îndelungatei experiențe?
Este contraindicată administrarea acelorași medicamente nediferențiat – uneori acestea pot acționa letal.
Și, totuși…
Mai curînd le-aș comunica tinerilor artiști ceva legat de frecvență: să nu lipsească de la prelegerile înaintașilor, materia primă a noului.
Nu vă este dor de catedra de la Universitatea de Arte?
Pentru respectarea rigorilor unor principii, cu părere de rău, a trebuit să renunț. O altă soluție ar fi fost adaptarea, dar țineam dietă.
Este cu adevărat ceva care a meritat cei 80 de ani?
Selecția i-ar diminua existenței latura simfonică.
Nimic mai mult despre dumneavoastră?
Fiind orfan, mă îngrijesc și mă ocrotesc.
Interviu realizat de Andrea MENNA