Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Opoziţia din România
- 29-10-2010
- Nr. 548
-
Bedros HORASANGIAN
- Politic
- 7 Comentarii
Un atent cititor al revistei Observator cultural, dl Radu Cazacu, ne atrage atenţia, pe bună dreptate, că tot scriem vîrtos despre reprezentanţii Puterii şi primadonele ei şi, pe de altă parte, neglijăm cu totul existenţa şi activitatea celor care nu se află la putere în clipa de faţă. Folosim această formulare pentru că vrem să avansăm ideea că nu există opoziţie reală în România. Ci doar un grup mare şi compact de interese comune interpartinice şi transideologice, din care, din timp în timp se selectează cine este la putere şi cine rămîne în afara ei. În anii ’90 exista FSN (Iliescu + Serviciile Secrete) şi ceilalţi, mult mai puţini, dar galăgioşi, încă săraci şi nededulciţi la bani/ funcţii/ rele, Opoziţia, în frunte cu partidele istorice PNŢ-CD şi PNL (Coposu şi liderii liberali din vechea gardă) plus o parte a societăţii civile, în frunte cu GDS, extrem de activ şi influent. UDMR-ul abia născut a coagulat electoratul maghiar şi l-a menţinut mereu într-o expectativă a obţinerii de avantaje imediate, dincolo de cine se află la guvernare. O politică abilă, dar care a încîlcit şi mai tare viaţa politică internă românească. Anii au trecut, s-a ales praful de toate. PNŢ-CD practic nu […]
Imi cer scuze ca nu mi-am dat seama imediat ca sunteti o doamna si ca sunteti o prietena a domnului Plesu, desigur mai putin talentata decat el :))Aveti aceleasi viziuni despre cine are voie sa vorbeasca si despre cine/ce?…Spre biblioteci si librarii sunt carari mai largi sau mai inguste, exista rafturi mai atragatoare sau altele total insignifiante, carti formidabile, extraordinare, interesante si altele absolut deloc, autori fermecatori si nulitati aurite…. Pot sa-i pun intrebari bunului nostru domn Horasangian, daca i-am citit articolul sau articolele din acest jurnal?
volume publicate „Asteptand in liniste”- 1973, „Viata la o margine de sosea”- 1975, „Bate si ti se va deschide”- 1978, „Terasa” – 1979, „Ierarhii” – 1981, „Cestiuni secundare. Cehestiuni principale” – 1983, „Schimbarea la fata” -1985, „Rame si destin” – 1989, Quo vadis, Domine?” (? 1993-1996), „Marea miza” – 2003. „Bate si ti se va deschide” – Premiul Uniunii Scriitorilor, „Schimbarea la fata” – Preimiul Uniunii Scriitorilor, nevalidat de Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste si de Sectia de Presa a CC al PCR. In prezent, Mihai Sin este Profesor Universitar la Targu-Mures, unul dintre cei mai buni si indragiti profesori ai nostri. Ne cerem cu acest prilej scuze de la dl. Bedors Horasangian ale carui carti le cunoastem, de asemenea (nu de pe Wikipedia!), stiind totodata ca gratie unei niciodata pana acum dezmintite generozitati, d-sa va intelege exact motivul pentru care e necesar sa facem cunoscute, deocamdata macar aceste cateva date despre opera profesorului nostru. E-adevarat, poate ca nu aici ar fi fost locul cel mai potrivit dar, pentru moment, nu avem alta solutie.
Ma bucur mult ca imi confirmati opiniile. Cata vreme va informati doar de pe Wikipedia, este limpede – asa cum, de altfel, si recunoasteti – ca n-ati citit nici unul din romanele lui Mihai Sin. … Tocmai unor persoane ca dvs. ma adresez eu si va sunt recunoscatoare atat pentru reactie, cat si pentru curiozitate. Asa cum spuneam, voi scrie despre acest prozator, incercand sa spun si lucruri pe care nu le veti putea gasi pe atat de frecventata \”enciclopedie\”. Evident, stimata doamna, daca ati fi frecventat mai multe biblioteci si librarii, daca ati cunoaste si cartile lui Bedros Horasangian, ati fi in masura sa aveti un punct de vedere (cat de cat) avizat. Daca ati fi citit \”Quo vadis, Domine?\”, n-ati mai fi simtit nevoia sa-mi adresati intrebarile de mai sus. Ca un bun radilog ce ma aflu, sunt convinsa ca ati fi inteles-o din prima.
Nu va suparati sper, ca va numesc radiolog; E pentru ca puteti vedea si citi in sufletul subiectului nostru. Desi sunt doar ocazia si nu cauza interventiei dvs., as vrea sa va rog sa ne spuneti mai multe, noua cititorilor, (sau sa ne spuna dl Horasangian!?) despre viata si opera domnului Mihai Sin. Ce jocuri de culise au incercat sa-l distruga? Wikipedia spune doar ca in perioada imediat urmatoare anului ’89, a fost printre scriitorii care au ocupat functii de prim rang. Ce s-a intamplat dupa ’92 cu dl. Sin? Cine l-a vanat si il vaneaza? Si de ce?
”Mihai Sin (n. 5 noiembrie, 1942, Făgăraș, jud. Brașov – …) este un scriitor român. În 1965 a absolvit Facultatea de filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, iar mai târziu a predat ca profesor de limba română la Târgu-Mureș (1985-1971). A fost redactor la revista Vatra (1971-1990), director al Editurii Albatros (1990-1991) și atașat cultural la Ambasada României în Israel (aprilie-decembrie 1992). A debutat în 1966, în revista Steaua.”
Dl. Bedros Horsangian nu doar ca nu pare, dar chiar nu este atins de „ura generala”. Si care nici macar „generala” nu este, stimata doamna Rousseau! As vrea sa adaug cateva idei – nu neaparat pentru dvs., dvs. mi-ati oferit doar ocazia unei interventii. Este foarte la moda acum „teoria resentimentului” – care va sa zica, de indata ce iti permiti sa nu agreezi anumite prestatii jurnalistice, ti se da urgent la cap spunandu-ti-se fie ca nu ai o „opera” care sa-ti permita, vezi-Doamne sa judeci in cunostinta de cauza, fie ca esti orbit de „resentimente” adica, de fapt, ii invidiezi pe aceia pe care ii critici. Eu, in naivitatea mea, am crezut ca d-nii Plesu, Patapievici, Mihaies s.a., scriu pentru cititori, pentru toti cititorii, simpli muritori sau elite(fie acestea din urma purtatoare ale unui anumit numar de carate sau dimpotriva, biete gablontzuri tocmai bune de zapacit pe cei care adora stralucirea staniolului pentru ca n-au vazut, bietii de ei, niciodata, un diamant!) In realitate, toti avem dreptul sa ne placa sau sa nu ne placa ceea ce scriu dumnealor si, evident, sa ne manifestam, opiniile, mai mult sau mai putin „inteligente”… fiecare dupa… „putirinta”! As zice ca este unul din drepturile pe care le-am castigat in ’90, bineinteles inafara dreptului absolut incontestabil de-a ne face bagajele si-a ne duce cat vedem cu ochii, asa cum am fost indemnati de un presedinte pe care insusi dl. Plesu l-a dojenit putintel cu prilejul lansarii acestei mirabile „perle de gandire”. In alta ordine de idei, exista in Romania scriitori carora li s-a pus calusul in gura la propriu, scriitori adevarati, cu opera autentica, „cladita” greu, cu multa sudoare si fara compromisuri, inca inainte de 1990. De ce au fost acestia marginalizati, impinsi fara scrupule la o parte, obligati in urma unor imunde campanii de presa sa taca din gura si sa se retraga in cate un fund de provincie – asta ma pune pe ganduri. Pe dvs., stimati cititori, nu?! Mai multe despre toate astea voi scrie cat de curand. Deocamdata amintesc numele unui asemenea scriitor (il rog din suflet pe dl. Horasangian sa confirme sau sa infirme spusele mele!) si numele unei carti care ar cutremura pe multi daca ar citi-o, daca ar sti ca ea exista. Ma refer la Mihai Sin si la romanul sau „Quo vadis, Domine?”. E intersant de reflectat asupra jocurior de culise care au incercat sa distruga un scriitor de talia prozatorului si profesorului universitar targumuresean, scotand in fata personaje care au devenit cunoscute opiniei publice nu datorita vreunui talent iesit din comun sau/si vreunei moralitati covarsitoare, ci exclusiv datorita surlelor si trambitelor care le-au acompaniat aparitia. Avem prea multi scriitori? Avem prea multe constiinte? Si daca da, cine face „selectia”, in numele carui drept? Adica unii au competente speciale care le permit sa taie si sa spanzure in cultura romana, iar ceilalti, care au fost ingenuncheati in urma unor aprige „lupte” lipsite de cel mai elementar fair-play, pentru a nu fi catalogati drept „resentimentari” trebuie, poate sa si multumeasca, sa-si manifeste recunostinta fata de cei care i-au calcat si continua sa-i calce mereu in picioare? Asta se vrea? Si daca, totusi, nu se poate?!
Ce frumos!
Dl. Horasangian nu pare deloc atins de ura generala. Observator relaxat, dar atent, detinator de pastile efervescene, pozitiv pana in maduva scrierilor sale, adesea dezlanat si lipsit de inspiratie, scrie, scrie, scrie, caci nimeni nu-l invidiaza, nu-i vrea gatul si/sau capul pe o tipsie de argint. ”E usor a scrie…cand…”, zicea poetul.
”Draga Andrei Plesu” in chip de P.S. la un articol scris pe genunchi, la lumina palida a lipsei de idee e semn rau pentru ”Observatorul cultural”.
http://alexdumitriu.blogspot.com/2010/10/cazut-o-motiune-insa-nu-o-natiune.html